Poveşti cu bunici de la cititorii „Adevărul”: Bunica. Sau când poveştile rămân neterminate

”Pe bunica nu mi-o amintesc decât bătrână”, poză cu bunica, copil                 FOTO: Arhivă personală

Aura Stan, cititoare ”Adevărul”, ne-a scris în câteva rânduri învăţămintele pe care bunica sa, mamă a şase suflete, i le-a împărtăşit în timpul vieţii: ”Graniţele pot fi depăşite, iar lumea de afară, aidoma celei aflate din basmele ,,răstălmăcite şi reinventate”, e mult mai complexă decât am putea crede”.

,,Mamaie, nu adormi, nu adormi, continuă povestea!”, cu rugămintea asta a fost biata bunică chinuită de unsprezece nepoţi. Când bătrâna cu păr buclat şi prins simetric în doi piepteni nu îşi amintea firul poveştii, seara târziu, după o zi întreagă de trudă, fie scornea întâmplări, fie ne lăsa pe noi să ne dăm cu părerea de soarta lui Prâslea, nunta Ilenei-Cosânzene sau a feciorului din Povestea Porcului.

Tocmai de aceea, pentru mine şi soră-mea, năzdrăvanul acela nu s-a mai lepădat vreodată de pielea de porc, ci s-a transformat ba într-un inorog, ba într-un crocodil, ba direct în Captain Planet.

Lizuca în Ţara Minunilor şi Cenuşăreasa înconjurată de pitici

Am crescut până târziu cu Lizuca şi ,,dumbrava ei minunată”, amestecate cu tărâmuri fermecate, împărăţii depărtate şi pitici care îi curăţau de praf condurii Cenuşăresei. De la bunica Adriana mi se trage, căci niciodată nu a isprăvit vreo poveste. Fără să ştie, în învălmăşeala asta de zâne bune şi rele, feţi-frumoşi şi nu prea, împărăţii unde domnea Verde Împărat alături de o Ţestoasă Ninja pe post de sfetnic, bunica m-a învăţat de timpuriu că graniţele pot fi depăşite, iar lumea de afară, aidoma celei aflate din basmele ,,răstălmăcite şi reinventate”, e mult mai complexă decât am putea crede. Până şi astăzi, când am ajuns ,,un copil mare”, mă încurc în iureşul din jurul meu.

Pentru nepoţi, poveşti, pentru copii, ,,pământuri şi averi”

Cu copiii ei, şase la număr, femeia nu a avut timp de basne şi alte invenţii. A muncit cot la cot cu bunicul, fire autoritară şi puternică, pentru a putea cumpăra pământ. Şi a reuşit. Cei doi au adunat în câteva zeci de ani cât alţii în zece vieţi, iar casa lor a fost una ,,cu etaj” şi mobilă antică, sculptată, radio şi televizor, când oamenii din sat nici nu aveau măcar curajul de a visa la aşa ceva.

A muncit cot la cot cu bunicul, fire autoritară şi puternică, pentru a putea cumpăra pământ.

Iar pragul le-a fost trecut atât de săteni, cât şi de primar, preot, pădurar şi doctor. Căci ,,ai lui Stan” aveau de toate şi unde dădea Dumnezeu, aveau de unde da şi ei mai departe. Învăţător sau profesor, toţi care erau numiţi la Rusca, nu ocoleau casa bunicilor. Şi era muncă, dar şi voie-bună şi îndestulare. Şi timp cu răbdare, damigene de vin în beci, pâine coaptă, carne în saramură sau afumată, brânză de burduf şi urdă bătută cu sare. Şi o ogradă plină cu animale şi câte-un câine sau doi, laolaltă cu vreun motan chinuit de atâta smotoceală. Nu le-a fost uşor, dar bunicii au căutat să se bucure din lucruri mărunte, iar  săptămânile de muncă erau  urmate de sâmbete cu petreceri.

De-a lungul anilor, părinţii tatei au cununat şi botezat zeci de oameni pentru a fi binecuvântaţi de Cel de Sus. Iar copiii, patru fete şi doi băieţi, le-au dat putere bunicilor de a nu se opri din agonisit terenuri, şi mai multe animale şi alte acareturi prin care ei, oameni simpli de la ţară, întrezăreau ,,fericirea” pentru cei care le purtau numele.

Pe bunica nu mi-o amintesc decât bătrână

Aşa cum există oameni fără vârstă, pentru care nu ai putea să aproximezi câţi ani au de fapt, tot aşa şi eu nu mi-o amintesc pe bunica decât trecută bine de tinereţe. Adică bătrână, mă înţelegeţi voi. Dar şi ea, mă gândesc eu, la fel ca oricare, a fost copil, a fost domnişoară, soţie şi mamă tânără. Despre copilăria ei nu ştiu prea multe. Poate şi pentru că mereu nu a vrut să vorbească despre asta. Iar atunci când a făcut-o, iscodită de curiozitatea mea de copilă netrecută prin multe ale vieţii, ochii bunicii se umpleau de lacrimi. Şi, culmea, povestea vieţii ei era mereu aceeaşi, mamaia nu trişa deloc atunci când se raporta la propriul trecut. A pătimit multe la viaţa ei. Orfană de tată de la câteva luni, Adriana a fost nevoită să crească alături de un tată vitreg care a avut grijă să-i amintească zi de zi că nu-i a lui. În rest, a avut grijă de fraţii mai mici, resemnându-se cu gândul că ,,aşa trebuie să fie”.

Într-o Psaltire au stat uitate printre foi îngălbenite două fotografii: una cu Adriana pe la cinci ani, cârlionţată şi îmbrăcată într-o rochiţă albă din dantelată, cu o rachetă de tenis în mână. În cea de-a doua, o adolecentă de 15-17 ani stă alături de alte două jucătoare gemene. Cu aceeaşi rachetă de tenis. ,,Cum se poate una ca asta?”, vă veţi gândi voi.

Ei, şi mamaia, ca orişicare, a avut şi ea şansa ei, adică un moment din ăla de vine pe neaşteptate în viaţa omului şi i-o dă peste cap, oferindu-i dintr-odată nenumărate oportunităţi. Încă de la doi ani, Adriana ar fi putut fi un ,,copil luat de suflet”, adică adoptat de o familie de boieri, aceeaşi care i-a şi dat fetiţei rachetă de tenis, păpuşă de cârpă şi rochiţe. Până la urmă, mama Adrianei nu a mai fost de acord cu tocmeala, iar boierii şi-au luat în loc nu un copil, ci doi. Dar niciunul nu a fost ca bunica, poate de aceea au mai şi vizitat-o după mulţi ani. Oricum ai lua-o, bunica juca mai bine tenis decât fetele boierilor şi rămăsese tot dragă boierilor.

Nici când bunica s-a măritat nu a avut parte de un boier, ca să răzbune soarta ei de orfană. Şi-a luat sau a fost luată de un ţăran care a învăţat-o că o minge poate sta neclintită locului. Racheta, ca o rămăşiţă a unei lumi mai bune, şi-a găsit sfârşitul într-o iarnă într-un foc de lemne de fag, fără explicaţii ulterioare. În locul ei, bunica a ţinut în mână greble, furci şi lopeţi, iar în braţe o droaie de copii. O existenţă banală, veţi spune... Ei, nu-i deloc aşa. Adriana a cumpărat mereu cărţi şi a făcut pe dracu-n patru să-şi poarte copiii la şcoală. Să-i dea la licee silvice, la seminarii, şcoli de muzică, oriunde s-a gândit ea că ar avea un rost după.

Dragostea ei pentru copii a fost nemărginită şi mereu resuscitată de naşterea următorului prunc.

Ca un dat de la Dumnezeu, după ce i s-a născut primul nepot, bunica a rămas gravidă cu ultimul copil. De gura lumii, n-a spus nimănui. A umblat încoşmodită până când l-a născut pe fratele tatei.

Cum timpurile erau altele, bebeluşul a primit două prenume moderne, Petru-Liviu, şi tot trusoul de la nepotul născut înainte. Cu mezinul, bunica nu a avut acces la lumea aia boierească, refuzată ei, ci la alta, de altă natură, mult mai aerisită de duhneala rurală. Căci cel din urmă băiat, la un loc cu nepotul în vacanţe, le-a adus bunicilor, blocaţi în trecut, un prezent al tinereţii trăite intens: cu reuniuni de clasă în casa cu etaj, fete care încercau mai întâi să o cucerească pe bunica şi apoi pe băiat, cu vederi, oracole şi scrisori de amor adolescentin, noi viziuni asupra viitorului şi vise care nu aveau ca tărâm satul. Iar bunica pe toate le-a tolerat şi le-a luat ca atare.

A fost un om adaptabil. Aşa cum a ştiut să îmbrace o rochiţă dantelată după ce-şi lepăda cămăşile zolite cu cenuşă, la fel cum a acceptat să redevină mamă la o vârstă înaintată şi nu numai. Cu alte cuvinte, mamaia Adriana şi-a reconfigurat universul cu fiecare nepot în parte.

Celor mai mari a învăţat să le spună poveşti. Şi e greu să treci de la poezii de Alexandrescu şi Coşbuc la basme de Petre Ispirescu sau Fraţii Grimm, de la ,,Muma lui Ştefan cel Mare” direct la ,,Crăiasa Zăpezii”. Odată cu naşterea mea naştere mea şi a altei generaţii mai june de nepoţi neastâmpăraţi, bunica l-a înduplecat pe moşu’ să facă leagăne şi tobogane, să taie gâştele pe care le chinuiam crezându-ne Nils Holgerson, să plece mai devreme de la slujbă pentru că noi nu mai putea sta locului în biserică, să planteze bujori şi să taie macii care ne împiedicau paşii de dans prin grădină şi să ne lase să ne marcăm în ogradă propriul teritoriu, căci fiecare avea şotronul lui.  Pentru nepoţii născuţi după Revoluţie, tot bunica a cumpărat jucării de tip Barbă-Cot, cu baterii,  şi flacoane cu soluţie pentru baloane de săpun, a început să comande hăinuţe şi lănţişoare de aur de la bişniţarii care mergeau în Turcia sau Polonia, a învăţat să prepare Nesquik şi să cumpere suc la tec. Şi cu noi toţi, bunica a prins în plină eră a mondializării şi a democraţiei drag de gustul de Cola, Dallas şi creveţi aduşi naiba ştie de unde, de îi puneai în ulei încins şi se umflau de săreau peste tot prin casă.

Femeie sprintenă şi sănătoasă, a acceptat până la urmă să-i lase pe alţii să aibă grijă de ea, după ce de la o căzătură aparent banală nu a mai fost în stare să păşească vreodată.

În ultimii ani, mamaia a fost nevoită să îşi lase casa cu toate ale ei şi să se mute la oraş. Înainte, fie şi într-o botă, mai venea pe deal să vadă livezile cosite. Şi chiar de o dojeneau toţi: ,,Mamă, în loc să stai matale în casă, te ia zbenghea să ajungi până aici?”, bătrâna nu-i asculta, ci se uita cu drag la brazde, la clăi şi la oameni muncind. Şi, cred eu, era fericită. Femeie sprintenă şi sănătoasă, a acceptat până la urmă să-i lase pe alţii să aibă grijă de ea, după ce de la o căzătură aparent banală nu a mai fost în stare să păşească vreodată. Aşa a fost nevoită biata bunică să-şi vadă plecate rând pe rând animalele la abator, fără a putea schimba în vreun fel mersul lucrurilor.

Şi nu după mult timp de la plecarea ei, casa cu etaj - atât de mândră odinioară - a rămas în paragină, iar bujorii au fost năpădiţi de buruieni, merii au fost tăiaţi cu tot cu leagăn de o drujbă care a încurcat pomii, iar copiii, ca şi nepoţii, au lăsat în urmă universul cu poveşti încurcate şi şi-au văzut fiecare de viaţa lui. Ultima reuniune de familie, cu mic, cu mare, a fost la înmormântarea ei. Şi cred că niciodată nu ne vom mai aduna cu toţii, de la strănepoţi la prima soră a tatii, ajunsă la rândul ei bătrână şi cu nepoţi de 25 de ani.

Gropiţa din barbă: de la bunica ,,lăsată”

Cei şase copii au moştenit de la bunica ambiţia ei nestăvilită şi un pământ ,,împărţit” în ceasul morţii care i-a dezbinat apoi ca familie. Nu a fost vina ei, ci poate doar incapacitatea unei inimi de mamă de a fi obiectivă, de a da fiecăruia după faptă. Eu de la Adriana Stan sau ,,mamaia”, am rămas cu dragostea pentru învăţătură. Şi convingerea că mingile pot zbura, departe, departe, să nu le mai prinzi fie doar cu privirea rostogolul.

Tot de la mamaia am statura robustă, de ,,femeie sănătoasă, de munteancă adevărată” datorită căreia francezii, şi nu doar colegii de facultate din Franţa, mă găsesc "charmante" sau de-a dreptul "vraiment belle et différente". Acum să nu credeţi, dragi nepoţi de-ai unor bunici de ieri şi de azi, că moştenitoarea Adrianei e întocmai.

E drept, am eu părul buclat al bunicii, o gropiţă în barbă, ,,semn de noroc” - cum spun bătrânii - şi iubirea pentru copii, dar cam atât. De o rachetă de tenis nu m-am atins decât de vreo două ori în peste douăzeci şi ceva de ani. Neîndemânatică şi deloc atentă la pase, mi-a fost de ajuns să iau trei hapucuri în nas şi să-mi croiesc eu singură o paletă peste faţă. Cât să mă lecuiesc de joc. Şi eu cumpăr cărţi şi mă văd redevenind mamă aşa, dintr-o întâmplare şi un amor nebun, pe la 50 şi ceva de ani.

E drept, acum la 25 de ani, nu mai încurc basmele decât rareori, dar nu găsesc capătul la propria-mi poveste. Cum ies dintr-o încercare, cum mă avânt într-alta, parcă şi mai încurcată. Bunica nu a ştiut să mă înveţe cum să simplific lucrurile. Şi să fiu hotărâtă asupra a ceea ce vreau. Poate de aceea, chiar şi atunci când a murit, bătrâna parcă nu a vrut să plece aşa brusc, fără să lase lucrurile în bună rânduială. 

În ziua aceea, în viaţa mea a apărut un băiat cu ochii azurii şi suflet de copil, chiar atunci, pe 21 ianuarie - data încrustată azi pe cavoul de marmură a bunicii. Mereu m-am gândit că mamaia a avut ea grijă să nu mă lase singură. Vreme de vreo trei ani. Acum caut altă poveste, în care eu să fiu ,,Zâna cea iubitoare”, iar el ,,Jumătate-de-Prinţ-călare-pe-ce-o-vrea: role-placă-volan”, cu chip de ,,Harry Potter”, principii de ,,hobit” şi inimă de vampir din ,,Twilight”. Sau oricum altcumva, doar poveştile pot fi tare, tare încurcate. Iar finalul lor prefer să nu-l ştiu. Sau să nu-l rostesc, şi de ar exista. Aşa cum făcea bunica odinioară.