Poveşti cu bunici

Nostalgii, nostalgii ! Singurele permise pentru cei care am prins copilăria în comunism! De fapt cel mai mult mi-aş fi dorit să  fi fost prezentă la Sărbătorile când mama era mică, până în Război, când bradul se împodobea cu păr de înger, o beteală extrem de fină.

Când globurile erau de sticlă, adesea transparente sau foarte lucioase, ţurţuri de cristal, nuci aurii şi argintii, mandarine adevărate şi bomboane în poleială, artificii, suna un clopoţel ca să vestească venirea darurilor, bunicul se îmbrăca în costum adevărat, (nu unul de mântuială) de Moş Crăciun, şi îşi lipea barba cu un lipici, care se chema mastic, şi o dată, ca să fie şi mai veridic şi să-şi mascheze vocea uşor recognoscibilă pentru urechea perfectă a fiicei lui, şi-a aprins şi o pipă. 

Numai că: ghinion. A luat foc şi de groază n-a mai ţinut seama că se dă de gol! Mai apoi s-au ţesut o mulţime de variante pentru a regăsi misterul aproape pierdut al minunii din Ajun. Cadourile care erau fastuoase, le regăsesc prin poze, aripi de arhangheli, văluri de mireasă, păpuşi de porţelan, mini –servicii de ceai şi cafea, truse de doctor, căluţi balansoar, port-ţigaret şi un dezabie de vampă pentru o fetiţă emancipată, şi totuşi atât de cuminte, mere şi covrigi pentru colindători, cântat în cor de familie, cu acompaniament de pian ori ascultat de plăci de patefon, cu melodii universal celebre.

Nu lipseau bunătăţile bunicii, o cofetăreasă neîntrecută, la zilele mari, cu cozonacul cu stafide, frământat ore la rând, cornul cu nucă şi cel trandafir, „vişinata” din cireşe amare, puse în alcool de 90 de grade, peste care abia la sfârşit de decembrie se adăuga siropul de zahar şi din ale cărei fructe îmbibate se făceau delicatesuri „beţive”, date prin cacao şi pudră dulce…   Şi mai ales, a nu se uita patrupedele, câini şi pisici, care fuseseră şi ele cuminţi şi aveau dreptul la surprize de la Moş Crăciunul lor.