„Nina-n bordei, Nina-n bordei!“
0
De la câteva luni şi până pe la 3-4 ani, când am început să merg la grădiniţa, am fost crescută de bunici. Apoi, toate vacanţele de vară le petreceam la ţară, aşa că, atunci când îmi amintesc de copilărie, mintea mea zboară la uliţele prăfuite ale satului Balabancea (Tulcea), de la poalele Dealului Crapcea, munţii Măcinului.
Din cauza unor crize provocate de o tuse convulsivă de care medicii din Tulcea nu au reuşit să mă scape, mama a hotarât să mă ducă la ţară - auzise ea de undeva că aerul curat mi-ar face bine. Aşa s-a trezit mamaia, pe atunci în vârstă de 42 de ani, cu un ghemotoc bolnăvicios de care trebuia să-i poarte de grijă, pe lângă celelalte treburi din gospodărie. Se trezea înainte să răsară soarele şi, cu mine în braţe, mergea pe dealul de la marginea satului ca să inspir aerul tare al dimineţii.
Apoi, mai auzise ea că laptele de măgăriţă ar fi bun pentru boala mea, aşa că mi l-a introdus în alimentaţie. Şi uite-aşa a reuşit mamaia să mă scape de o tuse sâcâitoare în faţa căreia medicii au ridicat neputincioşi din umeri.
O persoană protectivă din fire, mă cam cicălea şi, din când în când, mi-l arăta pe „Sf. Nicolae“ (o nuieluşă ce stătea mereu la vedere), deşi nu-mi amintesc vreodată să fi luat contact direct cu „preasfinţia“ sa. Chiar şi-aşa, tot tataia era cel care mă fascina mai mult, aşa că mă ţineam scai de el cum îl prindeam prin curte.
Ştiam că dacă are drum pe undeva şi înhamă calul la căruţă eu voi putea nu numai să-l însoţesc, ci să ţin şi hăţurile. Şi-apoi tot drumul cântam cât mă ţinea gura, fericită că tataia are încredere să mă lase pe mine să mân calul. Cele mai aşteptate erau dimineţile de vineri, când ne urcam toţi trei în căruţă şi plecam la Horia, un sat aflat la 7 km de Balabancea, în care se ţinea târg (actuala piaţă agroalimentară) în fiecare săptămână: veneau ţărani din toate satele din jur, care fie aveau ceva de vânzare, fie voiau să cumpere ceva.
Pe lângă bucuria de a mă lipi şi eu de ceva de la târg (ba o îngheţată sau o ciocolată, ba o pereche noi de cizmuliţe ori o pălărie frumoasă), la drumul de întoarcere tataia îmi preda mie hăţurile.
Anii au zburat, iar acum nici nu-mi mai amintesc cât timp a trecut de când nu am mai mers la târgul de la Horia. Ultima oară când am fost la bunici am străbătut drumul dintre Horia şi Balabancea la volanul maşinii. Mi-am amintit zâmbind de puştoaica entuziasmată ce stătea în picioare în căruţă cu hăţurile în mână îndemnând calul cu „Dii, Gigele!“, în timp ce mamaia mă ţinea cu grijă să nu cad şi îmi mai strângea sub bărbie eşarfa, „ca să nu răcească fata“.
Acum, când intru pe poarta bunicilor, mă aplec să o îmbrăţişez pe mamaia, cu gândul că era o vreme când eu eram cea care întindea braţele în sus spre ea. Tataia mă întâmpină cu „Nina'n bordei, Nina'n bordei!“ şi îmi spune să închid poarta „să nu intre vrăghiile“. Îmi amintesc când îi spuneam „bre, tataie, dar vrăbiile zboară pe deasupra“!
Şi dacă îl întrebi cine e Nina în bordei, tataia o să-ţi povestească cum, într-o toamnă pe când aveam vreo 3 ani, a cedat rugăminţilor mele de a mă lua cu el când cobora în beci, şi cum era să mă asfixiez cu monoxid de carbon pentru că vinul nu stătuse încă din fiert.
Vă propunem, de-acum înainte, să faceţi o incursiune în trecut, fie printr-un comentariu pe adevarul.ro, în secţiunea “Poveşti cu bunici”, fie să ne trimiteţi textele voastre, însoţite de fotografii, la adresa de e-mail contact@adevarul.ro. Ne găsiţi şi pe pagina de Facebook "Poveşti cu bunici" , unde puteţi posta amintiri şi poze dragi. Cele mai frumoase istorii de la cititori şi bloggeri vor fi publicate şi în ediţia de print, şi pe adevarul.ro.
Citiţi mai multe poveşti cu bunici ale jurnaliştilor "Adevărul":
Poveşti cu bunici trimise de cititorii „Adevărul”: Maria lu` Bau
„Doamnă, pe Brebenel nu-l spală nimeni la fund!”
Tristeţea celui de-Al Doilea Război Mondial: de la Odessa la Munţii Tatra
Se încarcă comentariile...
