Crăciunul, scrisoarea şi Revoluţia de la Macea

Întotdeauna Crăciunul a avut un loc aparte in sufletul copilăriei mele. Mirosul de cozonac proaspăt făcut de “ninica” - cum îi spuneam noi bunicii-, colindele, zăpada cât un stat de om, chiotele copiilor din sat care  mergeau la săniuş, împodobirea bradului, toate mi-au rămas în minte de parcă s-ar fi întâmplat ieri.

Îmi aduc şi acum aminte de Sărbătorile din iarna lui 1989. În dimineaţa Ajunului, am ieşit cu băieţii pe derdeluş. “Ninica” m-a înfofolit bine. Mi-a pus un pulover gros de lână, geaca şi pantalonii de fâş belumarin, un fular tricotat de ea, pe care mi l-a înfăşurat în jurul gâtului, pe cap, fesul meu alb cu moţ în vârf, iar în picioare bocănceii negri de piele. Abia aşteptam să mă întălnesc cu băieţii şi să ne luam la întrecere cu săniile. 

În comună, era o efervescenţă de nedescris. Trecuseră două zile de la fuga lui Ceauşescu şi toţi vorbeau numai despre asta.

La Macea, vreau să vă spun că noi copiii “am făcut” Revoluţia. Ne luam săniile la spinare, ne urcam în vârful derdeluşului şi zbieram din toţi rărunchii, în timp ce ne dădeam drumul la vale: “Ceauşescu şi poporul ne-au furat televizorul”. Eram foarte mândri de lozincile pe care le inventam. Nu conta că frigul ne biciuia obrajii sau că luam apă la galoşi, noi eram fericiţi. 

Deşi eram primul la săniuş şi ţipam mai ceva ca apaşii lui Winnetou, gândurile mele zburau spre scrisoarea pe care o aşteptam de la unchiul meu din Bucureşti. Nu exista an în care să nu ne trimită o scrisoare sau o vedere. De data asta, nu ştiu de ce, dar simţeam că odată cu scrisoarea trebuie să vină şi un pachet înţesat cu daruri. La cei 10 ani şi 6 luni, pe care-i aveam în decembrie 89, vă daţi seama că jucăriile erau pe primul plan, mai ales de Crăciun. Iar unchiul meu, pe care îl iubeam foarte tare, şi care mi-a fost dealtfel mentor în viaţă, ştia asta foarte bine. De fiecare dată cînd pleca în străinătate, în delegaţie, ne trimitea daruri care mai de care. 

Dar să revin la ziua de Ajun. După ce făcuserăm noi Revoluţia şi cutremuraserăm tot satul cu strigătele noastre războinice, am luat-o fiecare spre casa lui. Se făcea ora prânzului şi trebuia să mergem la masă. În timp ce abia îmi mai tărâiam paşii spre casă, de obosit ce eram, îl văd pe Nea Petre, poştaşul, aproape de poarta noastră. Inima a început să-mi bată din ce în ce mai tare. N-am mai ţinut cont nici de picioare îngheţate, nici de oboseală. Am zbughit-o spre bicicleta lui, întrebându-l într-un suflet dacă am vreo scrisoare. Mucalit cum era mi-a răspuns aşa cam în doi peri: “Mda. Ai o vedere”. Apoi m-a întrebat: “Maria (mama) e acasă. Că trebuie să-mi semneze”. Cu toate că am tras cu ochiul spre geanta lui mare din piele neagră nu am văzut niciun pachet mai voluminos. Nu eram dezamăgit. Abia aşteptam să citesc ce mi-a scris unchiul. În timp ce intram în casă, mama a ieşit la poartă pentru a lua vederea şi pentru a semna de primire. 

Până seara, când a venit vremea să împodobim bradul, nici eu, nici mama, nu am pomenit de vedere. În adâncul sufletului meu ştiam că unchiul îmi trimisese şi ceva daruri. Dar nu îndrăzneam să spun nimic. Mai ales că de Moş Niculae primisem în dar o nuieluşă pentru că nu fusesem tocmai cuminte. Ninica, draga de ea, mi-a îndulcit atunci amarul cu nişte rahat turcesc cu mult zahăr pudră deasupra.

În dimineaţa de Crăciun, când m-am trezit am găsit sub brad un avion care trebuia tras cu cheiţa şi o albină zburătoare, plus o mulţime de dulciuri. Am înţeles atunci că aşteptarea a meritat. Magia Crăciunului ne învăluise pe toţi.