„Cartoful e şiret ca un bărbat, mamă, mereu dulce şi ascuţit dar de fapt te curăţă şi te usucă de toate cele”

„Cartoful e şiret ca un bărbat, mamă, mereu dulce şi ascuţit, dar de fapt te usucă şi te curăţă de toate cele. Uneori, chiar de `ăle rele. Dar tu învaţă să potriveşti mâncarea după ştrengăria lui şi or să te iubească toţi”. Am rămas cu amintirea caldă a străbunei, pe care am vrut să v-o arăt şi vouă, atât de vie, de fragilă, de rumenă. În seara asta, am pregătit sarmalele într-o oală de lut, după obiceiul ei, şi mi-am adus aminte de vorbele sale.

Aşa mi-aduc aminte străbuna, îngânând leacuri culinare băbeşti într-o bucătărie timidă pe care bunicii o ridicaseră ca nişte oşteni, în dosul unei case aruncată pe un pământ boieresc. Acolo am lăsat-o ultima dată când îşi frigea peştii de Bunavestire, şi tot acolo am zărit la câteva luni că îi clocotea mama o colivă.

Se măritase crudă şi neîntinată cu un medic văduv şi cu doi copii, pe care i-a crescut la sânul ei ca şi cum le-ar fi dat suflare deodată. De fapt, ea ne-a crescut pe toţi: pe bunici, pe fraţi, pe părinţii mei, pe mine. I s-a dat să trăiască prea multe, dar niciodată n-a cârtit decât că „aşa a fost să hie”, după cum îi sporovăia glasul un accent muntenesc călit pe ruguri de război. O ţin minte neastâmpărată şi plină de văpaie în  două mâini care au părăsit-o spre bătrâneţe. Paralizia nu i s-a potrivit niciodată, iar ea ştiuse mereu că n-avea să fie decât o poveste tristă din care viaţa muşcase ca un dihor.

Locuise în Valea Viei vreme de câţiva ani, ca tânără femeie măritată. Inundaţiile din anii `40 „au lăsat-o să alunece la vale” cum îi plăcea să spună, într-un cătun care în timp s-a emancipat şi a devenit un orăşel intim la poalele Nehoiului. Atunci îşi primise suferinţa de la ursitori, când „statul, un haiduc pe care nu l-a văzut nimeni de-a binelea” i-a dat „loc de casă pe un pământ străin, pe care nu s-a născut şi nu a născut. Din toate astea, ceva n-avea cum să iasă bine”. „Boierul”, un moşier căruia autorităţile îi retrăseseră loturile, primise pământ în altă parte, după legile vremurilor de atunci, dar nu renunţase niciodată la „ale lui”. „Când îl văd că se înalţă peste gard cu notarul mă închid în casă şi mă pogor pe după pat. Ştiu că nu e vina nimănui pentru ce pătimeşte dar mi-e frică de privirea lui”, spunea străbuna aruncând mere cu scorţişoară într-o sobă pe care o încingea şase luni pe an. Odată m-am nimerit cu ea când bestia se zgâia în plină iarnă printre ţurţurii de la streaşină pe obloanele din holul mare. Am văzut-o stând pe podea şi am întrebat-o dacă se roagă, obişnuită să facă mătănii. Mi-a spus doar că „asta e vremea în care trebuie să vezi ce roade dau rugile de până mai ieri”, şi mi-a întins un blid cu orez cu lapte.

O iubeam pentru ştrengării dar cel mai mult pentru faptul că avea un fel parşiv de a aduna nimic cu nimic până îi dădea prea plinul din care ne hrănise pe toţi. Plecam de la ea din vacanţe şi mă necăjeam că nu îmi dădea suvenir decât un pulover tricotat de ea dintr-o lână care mi se încolăcea de gât ca o iederă, un veşmânt canicular pe care îl agăţai cu greu într-o ţambră de gard. Am uitat de botoşi, pe care îi umplea pe fiecare cu câte un borcan de dulceaţă de gutui şi de nuci, pe seama cărora râdea cu foc că nu poate să le deşarte în şoşoni cu patima lui Goe. La gară, când un tren de o rugină malignă afuma un peron neted şi prea înalt pentru picioarele mele de prunc abia rumenit pe faţa pământului, o vedeam că dădea colţul după o prăvălie pe care acum scrie „spaţiu de închiriat”, ţinând în mână ţanţoş ca un stindard un castron de clătite cu nuci. „Dacă mă vedeai făcându-le, te mai bucurai? Ia de mănâncă, ai să vezi că nici nu vă opriţi la prima staţie că o sa vrei să ghionteşti ceva între măsele”. Îşi potrivea bazmaua, îmi lăsa ofranda şi pleca, mereu cu ochii înapoia trenului. Iar eu mâncam mereu de la primul scârţâit al trenului.

M-am înfricoşat când după moartea bunicului, la trei luni, am auzit că Străbuna Leana a căzut la pat. Venise părintele să o împărtăşească şi se văita ca abia i-a strecurat trupul lui Hristos pe gură, uitându-se mustrător la o candelă răstignită deasupra unui cuier, care trebuia mereu să stea aprinsă. Atunci o văzusem pentru prima dată fără batic, cu capul potrivit într-un coc frumos împletit şi rezemat de un pieptene mic şi negru, agăţat de ea ca o copilă de gâtul mamei. Se risipiseră toţi cu treburi, făcând paradă ba după medicamente, ba după lemne pentru sobă, pe care altă dată le potrivea pe un braţ de parcă şi-ar fi purtat pruncii la templu. Rămăsesem cu ea şi am văzut-o că mă măsoară dintr-o privire şi că se uită la o cană cu o linguriţă înţepenită în ea. I-am dat pentru prima dată apă să bea, picătură cu picătură, şi fiecare strop părea prea mare pentru gâtul ei care voia să unească cerul gurii cu cel al lui Dumnezeu. Îşi revenise într-o vreme, când şi-a reluat obiceiurile de a frige păsări crescute pe bătătură, de a coace clătite, ori de a mă învăţa cum se face borşul neaoş, românesc, cu cartofi de grădină. Îşi reluase toate obişnuinţele cu sfinţenie, chiar şi temerile de moşierul care nu mai obosea să o dea în judecată, pe ea şi pe încă 20 de „înecaţi de viitură”. Dar nevasta doctorului a murit, şi oblojiţii i-au făcut parastas din munca ei, arzând carnea de la borcan şi ţuica galbenă din damigene.  

Nu vreau sa vorbesc despre bunici, pentru că ei s-au dus înainte de vreme. Ţin minte de la părintele tatei că aveam să cresc „făşneaţă” şi că „politica e un joc pentru oameni mari, în care lucrurile se aşează bine dacă zarurile sunt darnice”, aşa cum erau cu el de fiecare dată la jocul de table. El a plecat la cele sfinte bonom şi tăcut, ca un diplomat, căci asta fusese toată viaţa. Părintele mamei m-a crescut scuturată, şi deşi am fost febleţea celei de-a doua vărste la care a văzut şi pentru ultima oară viaţa înaintea ochilor, mereu mă mustra că nu fac crucea dreaptă şi că eşarfa albă nu dă bine la costumul albastru. Le-am moştenit maniile, plăcerile şi frustrările, dar am încetat să mai vorbesc despre ei. Îi pomenesc însă pe fiecare lui Dumnezeu, când îi aduc aminte că aş fi vrut măcar într-o nălucă de o noapte, într-un vis palid, să îmi arate cum s-ar fi bucurat ţinând o carte de-a mea într-o mână. Una scrisă de mine. Dar asta nu a fost să fie.

Am rămas însă cu amintirea caldă a străbunei, pe care am vrut să v-o arăt şi vouă, atât de vie, de fragilă şi de rumenă. În seara asta, am pregătit sarmalele într-o oală de lut, după obiceiul ei, şi mi-am adus aminte de vorbele sale: „Dar tu învaţă să potriveşti mâncarea şi-or să te iubească toţi”. Nu ştiu alţii cum sunt, dar eu am iubit-o, ca sarea în bucate. Iar cine are să mă iubească pe mine, o să îndrăgească şi o parte din patima memoriei ei. Mi-ar fi plăcut să fie aici, să-mi vadă cozonacii crescând. Aşa am crescut şi eu, multă vreme din mâna ei. Sărut mâna!