Poveşti cu bunici de la cititorii "Adevărul": Bunicul era tare hâtru
0
Raluca Radu, una dintre cititoarele "Adevărul" şi-a amintit cu mult drag de bunicul ei, Vasile Zabava, în memoria căruia ne-a trimis o poveste. "Cu bunicul am învăţat să mănânc în pădure pâine cu usturoi sălbatic, am învăţat să citesc vremea după norii de pe cer şi câte şi mai câte lucruri pe care oamenii de la ţară le ştiau."
În memoria bunicului meu, Vasile Zabava. În 26 decembrie s-au împlinit 17 ani de când nu mai e printre noi.
Primii 14 ani din viaţa mea sunt strâns legaţi de amintirea şi viaţa cu bunicii de pe mamă. La doar câteva case distanţă de casa alor mei, casa bunicilor era a doua sau de cele mai multe ori prima mea casă.
Acolo m-am luptat cu gânsacii, imaginându-mi că sunt nişte zmei ce sâsâie ameninţător spre mine cu limbile lor de foc. Tot acolo am încălecat pe o buturugă şi mi-am imaginat că-mi conduc vaporul pe cele mai învolburate ape. Acolo am învăţat ce e dragostea bunicilor, cum e să fii cel mai mic „nepurcel”, cum e să ai ceva bun pregătit de bunica într-un sertar numai pentru tine sau cum e să sari pe paturi ca un ied obraznic aşteptând să se coacă cartofii în spuza de la vatra din sobă.
Pentru mine, bunicii erau buni, sfătoşi, dragi, înţelegători, religioşi şi înţelepţi. Bunicul şi bunica fuseseră încercaţi de mici, căci taţii lor muriseră în Primul Razboi Mondial în bătălia de la Mărăşti şi Mărăşeşti, iar ei rămăseseră orfani de la o vârstă fragedă.
Chiar dacă viaţa lor nu a fost deloc uşoară, bunicii îşi păstraseră nealterată dragostea de viaţă şi optimismul. Bunicul era un ţăran hâtru ce adeseori era pus pe şotii. Îmi făcea tot felul de farse care mă amuzau şi mă umpleau de veselie. Îmi amintesc că odată bunicul a umplut în pădure o traistă cu frunze şi m-a pus să o car până acasă, spunându-mi că a găsit multe ciuperci. Când am ajuns acasă şi am desfăcut traista şi am văzut cu ce era plină, ne-am amuzat copios. Altădată, m-a împins cu faţa în doniţa cu lapte proaspăt muls de la oi ca să-mi fac mustăţi albe. Tot bunicul era cel care arunca cu mere, în timp ce eu stăteam sub un prun, de mă minunam cum de pot cădea mere din prun. Toate aceste glume mă distrau, mă făceau să mă simt bine ştiind că sunt făcute cu drag, de bunicul.
Eram ciobăniţă cu bunicul
Abia aşteptam să vină primăvara ca să fiu ciobăniţă împreună cu bunicul. Cu o traistă ţesută de bunica, cu ceva de-ale gurii, cu o bâtă sculptată de bunicul pe care o botezasem Maimuţa, porneam în aventura cunoaşterii. Alergam pe toate dealurile, străbăteam pădurile din apropiere, coboram în văi adânci şi apoi iar urcam coline domoale. Eram eu, bunicul, o turmă de vreo 50 de oi şi tot universul la picioarele mele.
Pe lângă faptul că mă simţeam importantă cu bâta şi traista mea, mă simţeam bine în pielea mea de copil fericit alături de bunicul meu. Fiecare zi petrecută cu oile era o zi de cunoştinţe despre natură. Bunicul mă învăţa speciile de copaci din pădure, mă învăţa să deosebesc arţarul de stejar, molidul de pin, bureţii buni de cei otrăvitori, plantele medicinale de cele obişnuite. Tot de la el am învăţat să citesc ora după soare, înfigând bâta în pământ şi uitându-ne după poziţia soarelui pe cer.
În momentele de odihnă, când oile păşteau liniştite, îmi cânta din fluier, îmi spunea poveşti despre boierul la care fusese cioban în adolescenţă, îmi povestea scene trăite de el pe front ori îmi povestea de aşa zisele tuneluri de sub Dealul Cetăţuia pe care nimeni nu le văzuse dar pe care le descria toată lumea cu lux de amănunte.
Cu bunicul am învăţat să mănânc în pădure pâine cu usturoi sălbatic, am învăţat să citesc vremea după norii de pe cer şi câte şi mai câte lucruri pe care oamenii de la ţară le ştiau.
Bunicul a fost chiar şi Moş Crăciun
În copilăria mea, bunicul a fost chiar şi Moş Crăciun. Cu o costumaţie încropită dintr-o haină roşie şi o barbă de lână, bunicul a venit cu daruri în seara de Ajun. Asemănarea era destul de mare cu el, mai ales că Moşul nu auzea prea bine exact ca bunicul meu, şoşonii erau la fel dar cu toate acestea, pentru mine seara a fost magică. Bunicul şi-a continuat misiunea de Moş Crăciun pe la încă două case, iar pe o uliţă un cârd de copii fugeau după el, strigând:
* A venit Moş Crăciuuuunn!
Bunicul asculta Vocea Americii cu radioul dat la maxim
Bunicul avea auzul cam slab şi ca să audă ştirile de la radio îl dădea la maxim. Îmi amintesc că asculta cu urechea lipită de radio, deşi se auzea aproape din curte postul de radio Vocea Americii. Bietul bunicul nu ştia la ce se expune…iar pentru că el asculta la maxim abia târziu am aflat că, de fapt, în acele vremuri era un post de radio interzis.
Mi-e dor de bulzul ciobănesc făcut de bunicul, de poveştile lui şi de preumblările noastre cu turma de mioare.
Vă propunem, de-acum înainte, să faceţi o incursiune în trecut, fie printr-un comentariu pe adevarul.ro, în secţiunea “Poveşti cu bunici”, fie să ne trimiteţi textele voastre, însoţite de fotografii, la adresa de e-mail contact@adevarul.ro. Ne găsiţi şi pe pagina de Facebook "Poveşti cu bunici" , unde puteţi posta amintiri şi poze dragi. Cele mai frumoase istorii de la cititori şi bloggeri vor fi publicate şi în ediţia de print, şi pe adevarul.ro.
Citiţi poveştile cu bunici ale jurnaliştilor de la "Adevărul":
„Doamnă, pe Brebenel nu-l spală nimeni la fund!”
Tristeţea celui de-Al Doilea Război Mondial: de la Odessa la Munţii Tatra
O iubire cât o viaţă: Nelu şi Ana
Se încarcă comentariile...
