Ziua Constituţiei – Cum s-a schimbat legea fundamentală a României de şapte ori în mai puţin de 150 de ani

Ultima modificare a Constituţiei a avut loc în anul 2003 FOTO Adevărul

Dacă în alte ţări regăsim aceeaşi Constituţie de sute de ani, nu acelaşi lucru îl putem spune despre Constituţia din România. Legea fundamentală a României s-a schimbat de şapte ori în doar 148 de ani.  Ziua de 8 decembrie a rămas consemnată în istorie ca momentul în care a fost adoptată Constituţia României democratice. Această variantă, a Constituţiei din 1991, este doar ultima dintre încercările României de a-şi defini legea fundamentală.

Prima Constituţie a României nu a fost de fapt o Constituţie în adevăratul sens al cuvântului. Principatele Române se uniseră la 1859, dar erau încă supravegheate de marile puteri. Legea fundamentală a noului stat era Convenţia de Pace de la Paris.

Începuturile statului român au generat o adevărată revoluţie în materie legislativă, artizanul principal fiind Alexandru Ioan Cuza. În anul 1864 românii au găsit însă o soluţie pentru a-şi putea adopta un act fundamental, care urma să joace rol de Constituţie. Găselniţa găsită de români a fost o regândire a Conveţiei de la Paris, care apurtat numele oficial de  "Statutul Dezvoltător al Convenţiei de la Paris".

În fapt, acesta era un document care ţinea loc de Constituţie. Prevederile Convenţiei de la Paris erau doar vag amintite, fiind una dintre oportunităţile gândite de Alexandru Ioan cuza pentru a-şi spori puterile. Statul era în plină reformă legislativă, dar domnitorul avea puteri limitate. Prin noul Statut, s-a modificat structura Parlamentului, acesta devenind bicameral, cu Senatul în rol de cameră decizională. Majoritatea senatorilor erau numiţi direct de domnitor, care avea şi drept de veto asupra legilor.

Puterile sporite ale lui Cuza au nemulţumit însă clasa politică a vremii, care, în scurt timp a invocat cerinţa Divanurilor Ad-Hoc: aducerea unui prinţ de sorghinte străină.

Prima Constituţie, cea mai longevivă din istorie

Înlăturarea lui Cuza de către "Mostruoasa Coaliţie" şi aducerea la tron a lui Carol de Hohenzollern-Sigmaringen, care era văr din partea mamei cu Napoleon al III-lea şi înrudit şi cu regele Prusiei, a condus la o nouă etapă.

Carol a fost încoronat domn în data de 10 mai 1866, iar la 1 iulie 1886 semna actul care a dat naştere primei Constituţii a României. O Constituţie care copia modelul belgian din anul 1831 şi care a adus o serie de moficări radicale în organizarea statului.

Această Constituţie transforma România în monarhie constituţională ereditară şi prevedea principii democratice precum: separarea puterilor în stat, responsabilitate ministerială, drepturi şi libertăţi cetăţeneşti, dar menţinea totodată votul cenzitar. A fost prima constituţie elaborată fără concurs străin şi fără aprobare externă, devenind un act de manifestare a independenţei, făcând abstracţie de suzeranitatea otomană şi garanţia colectivă a celor 7 mari puteri.

Constituţia care recunoştea Marea Unire de la 1918

Unirea de la 1918 a adus cu sine nevoia unei noi Constituţii care să garanteze suveranitatea naţională a României. Astfel, în anul 1923 este adoptată o nouă lege fundamentală, pe modelul celei din 1866, dar adaptată cerinţelor vremii.

Regele Ferdinand I (1914-1927) reprezinta elementul cheie al vieţii politice. El exercita puterea executivă, numea şi revoca miniştrii, sancţiona şi promulga legile, era şeful Armatei, avea drept de veto, putea bate monedă, conferea decoraţii, avea drept de amnistie şi graţiere, convoca şi dizolva Parlamentul, încheia tratate (acestea devenind valabile după ce erau aprobate de Parlament).

Această Constituţie păstra în linii generale prevederile celei din 1866, dovadă fiind cele 78 de articole, dintr-un total de 138, care s-au păstrat în noua lege fundamentală.

Constituţia din 1938, cea mai controversată din istorie

Carol al II-lea a abrogat Constituţia din 1923 şi a proclamat o nouă lege fundamentală la 27 februarie 1938. Noua Constituţie nu aducea schimbări majore în organizarea statului, dar venea cu modificări importante în ceea ce priveşte prerogativele regelui.

Puterea legislativă se exercită de rege prin reprezentaţiunea naţională, iar puterea executivă este încredinţată tot regelui care o exercită prin guvernul său, preponderenţa regelui fiind clar formulată.
Iniţiativa legislativă este tot de competenţa regelui, limitând iniţiativa parlamentară numai la legile de interes obştesc.

Regele putea convoca, închide, dizolva ambele Adunări sau numai una din ele. Senatorii erau fie numiţi de rege, cei de drept , fie aleşi de corpurile constituite în stat, ceea ce însemna că erau subordonaţi organelor puterii executive care îi alegea, adică regele. În privinţa împărţirii administrative a ţării, se suprimă împărţirea pe judeţe, precum şi toate articolele care se refereau la această materie, fiind înlocuite cu un singur articol prin care împărţirea administrativă trecea în competenţa legilor ordinare.

Actul istoric de la 23 august 1944

Actul istoric de la 23 august 1944, prin care se înlătura regimul de dictatură a mareşalului Ion Antonescu, deschidea posibilitatea renaşterii vieţii constituţionale a României. Dar împrejurările delicate externe şi interne în care se afla ţara, cauzate de presiunile sovieto-comuniste, vor conduce la lichidarea sistemului constituţional tradiţional românesc.

În perioada totalitarismului, în România au fost elaborate trei constituţii (în 1948, 1952 şi 1965), cea din 1965 rămânând în vigoare un sfert de veac, până la evenimentele din 1989.

Constituţia din 13 aprilie 1948

Constituţia in 13 aprilie 1948 reprezintă produsul tipic al aplicării în viaţa politică românească a doctrinei şi ideologiei comuniste, după modelul sovietic. Pentru prima dată în istoria vieţii politice şi parlamentare din România, prin actul constituţional din 1948 este înlăturat principiul separaţiei puterilor în stat, organ suprem al puterii de stat devenind Marea Adunare Naţională, faţă de care răspundeau toate celelalte organe ale statului. Constituţia din 1948 a marcat trecerea spre un regim guvernamental întemeiat pe monopartidism şi autoritarism statal, precum şi spre o economie centralizată şi dirijată politic.

Constituţia din 1952

Constituţia din 1952 definea mult mai precis baza politică a statului "democrat-popular", fundamentată pe dictatura proletariatului, stipulând expres căror clase sociale le aparţine puterea de stat şi indicând modalitatea de exercitare a acestei puteri prin "realizarea alianţei dintre clasa muncitoare şi ţărănimea muncitoare, în care rolul conducător îl deţine clasa muncitoare". Forma politică prin care se exercita această putere era reprezentată de organele statului, sistem ce avea o construcţie piramidală, ierarhizată şi centralizată, în vârful acesteia situându-se Marea Adunare Naţională, ca organ suprem al puterii de stat.

Constituţia din 1965

Spre deosebire de constituţiile socialiste anterioare, Constituţia din 1965 consacră şi fundamentează cel mai pregnant monopolul politic al unei unice formaţiuni politice, reprezentată de partidul comunist. Nerecunoscând principiul separaţiei puterilor în stat, actul fundamental din 1965 nu a reuşit să încorporeze nici una dintre tradiţiile constituţionale româneşti în materie de legislaţie şi de aplicare a acesteia în funcţie de organele şi instituţiile îndrituite să o facă. Activitatea de elaborare a legilor va fi preluată de către Consiliul de Stat, "organ suprem al puterii de stat, cu activitate permanentă". Modificarea cea mai spectaculoasă a Constituţiei din 1965 se produce în martie 1974, când se introduce funcţia de preşedinte al republicii, care cumulează o multitudine de atribuţii transferate de la forul legislativ suprem şi de la cel administrative central.

Căderea comunismului şi apele tulburi de după 1989

Revoluţia din anul 1989 a adus după sine o serie de momente tensionate la nivelul politicii de vârf, dar şi în societate. Singurul punct pe care toată lumea s-a pus de acord era nevoia unei noi Constituţii.

Aceasta a fost a fost adoptată în şedinţa Adunării Constituante din 21 noiembrie 1991 şi a intrat în vigoare în urma aprobării ei prin referendumul naţional din 8 decembrie 1991.

Constituţia din anul 1991 a fost modificată în anul 2003, prin referendumul din 18-19 octombrie 2003. Acest referendum de modificare a Constituţiei a fost singurul care a fost programat pe durata a două zile şi, chiar şi aşa, a întrunit majoritatea la limită. Prezenţa la vot a fost de 55,7%, iar 89,7% din participanţi au votat pentru modificarea Constituţiei.

Rezultatul votului a fost contestat şi nu puţine au fost vocile care acuzau că s-a furat la prezenţă pentru a trece referendumul.

Revizuirea din anul 2003 era esenţială pentru România. Constituţia noastră trebuia adaptată cerinţelor NATO şi UE, pentru că ţara noastră era în plin proces de preaderare.

În acest moment există un referendum valid, realizat în anul 2009, care solicită reducerea numărului de parlamentari de la 471 la 300. Acesta nu a fost pus încă în aplicare, deşi preşedintele Traian Băsescu a atras atenţia Parlamentului în mai multe rânduri să efectueze aceste modificări.