Vrem „schimbare”, rămânând neschimbaţi

Viaţa de zi cu zi, experienţa cotidiană, ne arată că românul, din nefericire, nu prea are principii, ci ispite. El "lasă loc de bună ziua", aşteaptă să-i vină "rândul", se pliază pe vremi. Nu se revoltă, fiindcă nimic nu-l poate indigna. Ordinea îl intimidează. Intrarea lucrurilor pe făgaşul normal i-ar putea fi fatală. Dezordinea pare a-i fi mult mai confortabilă, mai propice, mai lucrativă.

Românul e fascinat de coregrafia sforilor, de freamătul benefic al "pilei". Evidenţele îi sunt sterile, simulacrul este expresia conştiinţei sale.

Ambiţiile românului îi depăşesc cu mult meritele, calităţile, vigoarea -- de cele mai multe ori şi în cele mai multe cazuri (dovada vie e numărul mare de impostori, veleitari şi mediocri, în absolut toate domeniile) --, de aceea el nu este capabil să se depăşească decât prin salturi ilicite. Orice valoare impusă (sau doar invocată), orice standard moral sau filtru axiologic, orice aliniament regular sunt luate ca ofense personale. Românul nu vrea explicaţii, ci aprobări unanime. Demarajul său socio-existential este îmbrânceala pe scări, mania echivocului şi obsesia oboselii. Fără câmp de luptă şi fără inamic, românul se trezeşte dinaintea "vecinului", purtând tragic pe limbă gustul acru al strugurilor. Nu are, aşadar, niciun motiv de revoltă, ci doar de nemulţumire. E indispus, nu scandalizat. "Vecinul" îi este şi "inamic" şi model. Lui ar vrea să-i ia locul, pe el îl simpatizează tacit, în vreme ce-i arată răul cu degetul, râvnindu-i capra (sau macar trecerea ei la cele veşnice), coruptă sau nu. Românul nu luptă pentru o cauză, ci se zvârcoleşte după un moft: să fie cineva -- să mai "fie" şi el, să arate el cine e. Având vocaţia conivenţei şi-a cumetriei, singurele forme de "insurecţie" ale sale sunt flecăreala şi invidia.

Pentru a se schimba totuşi ceva, în România, ar trebui schimbat poporul, pentru că un popor cu adevărat învins este acela care nu se mai poate apăra de sine însuşi -- un popor ce-şi surpă istoria, luptând cu propria sa umbră.

P.S. Pentru a nu lăsa loc de interpretări: "Românul" e doar un trop, o figură de stil -- sinecdocă se numeste. Aşa cum, bunăoară, metonimiile "a băut un pahar", "are un Dali", "l-a citit pe Eminescu" înseamnă că "a băut lichidul din pahar", "are un tablou de Dali", "a citit opera eminesciană" -- şi nu că a mâncat paharul, că a înfiat vreunul dintre urmaşii lui Dali sau că a studiat petele de pe pielea lui Eminescu.
Se înţelege, deci, că nu toţi românii sunt aşa, însă o amprentă socială sau naţională nu este dată neapărat de unanimitate, ci de majoritate -- deci nu de minoritate; şi cu atât mai puţin de excepţie.
Iată de ce am recurs la sinecdocă: pentru a zori expresia.