Atmosfera din secţia de votare era una de calm, alegătorii veneau în grupuri mici, cu familiile. După observaţiile mele, membrii biroului electoral nu aveau motive să ia măsuri excepţionale pentru asigurarea bunei ordini a desfăşurării procesului de votare, deoarece fluxul de persoane care intrau şi ieşeau din incintă era constant şi bine organizat, conducându-se după semnele care-l direcţionau spre încăperile în care erau amplasate cabinele şi urnele de vot.

În acelaşi timp, în municipiul Chişinău, oraşul meu de origine, cele patru secţii de vot deschise astăzi pentru alegerile prezidenţiale erau împresurate de circa o mie de cetăţeni români, care făceau coadă atât în faţa consulatului de pe strada Gheorghe Ureche, cât şi în faţa ambasadei României în România de pe strada Bucureşti. Numărul de persoane care aşteaptă să intre în respectivele edificii pentru a-şi exercita dreptul de vot creşte în mod continuu, numărul cetăţenilor care părăsesc zona secţiilor de votare după ce şi-au depus buletinele în urnele de vot fiind mult mai mic decât numărul celor care completează rândurile cozii. Mulţi dintre alegători pleacă fără să fi reuşit să voteze, după o aşteptare care variază de la o oră la două ore. Locul acestora este ocupat rapid de alţii care vin cu „forţe proaspete”, pregătindu-se să-şi suprasolicite tenacitatea şi să-şi pună răbdarea la încercare.

Faptul că pentru alegerile prezidenţiale româneşti există un interes atât de mare şi o dorinţă genuină de a vota, probată prin simpla observare a locurilor din Chişinău în care se petrec aceste fapte, este o dovadă a asumării conştiente, de tot mai mulţi basarabeni, a calităţii lor de cetăţeni români în integralitatea acesteia. Ceea ce presupune exercitarea legăturii concrete a persoanei cu cetatea, cu colectivitatea civică – votul. Eschivarea de la vot înseamnă neparticipare la viaţa cetăţii, nemanifestarea propriei capacităţi de a contribui, de la nivel individual, la schimbarea decidenţilor de rang înalt – drept inalienabil al individului şi, de dorit, obligaţie asumată tacit a cetăţeanului. Avem o constituţie care ne spune că suveranitatea naţională aparţine poporului român, iar proba apartenenţei la naţiune este cetăţenia, cea care face posibilă influenţarea personală a situaţiei în care se regăseşte întreaga colectivitate. Participarea în număr mare a cetăţenilor români care locuiesc în Republica Moldova la actualele alegeri se înscrie într-o normalitate pe care deja o sesizăm. Ea va deveni şi mai evidentă la următoarele scrutine româneşti.

Ceea ce mă nemulţumeşte este că aceşti oameni sunt nevoiţi să stea la coadă, în picioare şi în frig, ore întregi din timpul lor, ca să voteze. Dacă statul român le asigură cetăţenilor care votează în interiorul frontierelor posibilitatea să îşi exercite dreptul suveran prevăzut prin legea supremă a ţării într-un interval de timp decent, acelaşi lucru trebuie să se întâmple şi în cazul cetăţenilor români care se află pe teritoriul pe care autorităţile de la Bucureşti îl consideră, sau l-au considerat până acum, al doilea stat românesc. Ambiţiile politicianiste cu substrat electoral nu ar trebui să se constituie într-un factor determinant al numărului secţiilor de vot din Republica Moldova, sau al amplasării teritoriale a acestora. Nu ai nevoie decât de o consultare sumară a datelor geografice ale Republicii Moldova ca să-ţi dai seama că, în condiţiile emigrării şi al exodului masiv al locuitorilor în afară pentru a-şi câştiga existenţa, municipiul Chişinău reprezintă de unul singur aproape jumătate din populaţia republicii. În acelaşi timp, preşedintele Băsescu a lansat zilele trecute cifra de 350.000 de locuitori ai Republicii Moldova care deţin în prezent şi cetăţenia română, redobândindu-şi-o în ultimele două decenii. Dacă e să presupunem că la cetăţenii români din Republica Moldova avem acelaşi raport centru-provincie ca în cazul tuturor locuitorilor, atunci constatăm că în municipiul Chişinău avem peste o sută de mii de cetăţeni români. Evident, nu toţi au vârsta de 18 ani împliniţi. Şi nu toţi vin să voteze. Însă la alegerile organizate de statul moldovean, mai ales la cele parlamentare, prezenţa la vot oscilează în ultimele două decenii în jurul valorii de 60%. Dacă este să presupunem, din nou, că aceasta este „limita superioară” a activismului electoral la basarabeni, rezultă că avem peste şaizeci de mii de persoane care sunt puse în situaţia să voteze într-o singură zi în doar patru secţii de vot.  Să stabilim numărul maxim de persoane care poate, fizic, vota într-o singură secţie de vot la trei mii. În consecinţă, la sfârşitul zilei avem o situaţie în care doar aproximativ a şasea parte, 17%, din numărul votanţilor care ar dori să-şi exercite dreptul constituţional, poate să o şi facă. Şi doar aproximativ a zecea parte din numărul total al chişinăuienilor cu drept de vot la prezidenţialele din România ajunge să participe la decizia colectivă a tuturor cetăţenilor români.

 Dacă numărul basarabenilor cu cetăţenie română pe care l-am invocat anterior este veridic, şi din moment ce ştim că acordarea cetăţeniei române locuitoriilor Republicii Moldova continuă, atunci statul român trebuie să înceapă să trateze în mod special şi particular necesitatea acestora de a se simţi şi de a fi cetăţeni români deplini chiar de pe teritoriul celui de-al doilea stat românesc, inclusiv în ceea ce priveşte exercitarea dreptului de vot. Acest tratament special al noii realităţi care se profilează, în care aproape 20% dintre cetăţenii moldoveni deţin şi cetăţenia română, ar trebui să fi fost deja gândit şi să se implementeze. El devine o necesitate imediată. Prin înţelegeri cu autorităţile moldovene se poate mări numărul secţiilor de vot pentru oricare din alegerile din România, parlamentare, europarlamentare sau prezidenţiale, la cel puţin o sută, dintre care cel puţin patruzeci să se afle în raza municipiului Chişinău. Pentru aceste secţii de vot s-ar putea identifica nişte edificii care să fie utilizate cu acest scop de fiecare dată, la fiecare scrutin, astfel încât cetăţenii să le cunoască.

 Atunci când faptele din realitatea socială ne arată evoluţia unei necesităţi care poate fi îndeplinită doar la nivel instituţional, precum este cea despre care am vorbit până acum, autorităţile trebuie să ia situaţia în mâinile lor. A ignora în continuare aceste evoluţii înseamnă a aplica în continuare, prin inacţiune, un tratament discriminatoriu pentru un grup format din sute de mii de cetăţeni ai României care locuieşte compact în imediata apropiere a României. Această stare de lucruri trebuie să înceteze.