Votul, frate cu românul

În ultimii 8 ani, deci de când am intrat în UE, am avut 5 ani electorali şi 3 fără alegeri. Era o glumă prin anii 90, a părinţilor supăraţi pe ţinutele prea sport ale tinerilor – se zicea despre unii că îşi pun cravată doar în an electoral, deci o dată la patru ani şi pentru o perioadă relativ scurtă. Vremuri de aur, când doar un an din patru era electoral. Avea şi omul bucuria votului.

Putem discuta mult şi pot exista abordări destul de savante despre lipsa de apetit a românilor (şi nu numai) pentru alegerile europarlamentare. M-aş opri însă deocamdată la o observaţie mai simplă: de o vreme încoace se votează relativ des în ţara românească.

În ultimii 8 ani, deci de când am intrat în UE, am avut 5 ani electorali şi 3 fără alegeri.

 Te raportezi altfel la anii electorali dacă te uiţi pe mica “statistica” de aici, destul de relevantă, mai ales că în unii dintre aceşti 5 ani am avut două sau trei rânduri de vot. Pe scurt, 2007 a avut europarlamentare, 2008 locale şi parlamentare, 2009 europarlamentare şi prezidenţiale, 2012, campionul absolut, cu locale, referendum în vara şi legislative în toamnă-iarnă, toate incredibil de disputate şi 2014 cu euro şi prezidenţiale, desigur. Un titlu de presă de la inceputul lui 2013 ne anunţa, pentru cine îşi mai aduce aminte, Votăm şi în 2013, ca urmare a vacantării unor posturi elective într-un judeţ şi în nouă localităţi prin trecerea titularilor, abia cîştigători în mai 2012, în structurile noului guvern sau în parlament după decembrie 2012. Deci un an neelectoral la patru ani, în loc de un an electoral la patru ani, cum ar fi fost normal.

Un coleg îmi spunea zilele trecute că, încercând să provoace, cu simţul sociologului, un taximetrist la o discuţie despre alegeri, respectivul i-a tăiat-o cu simpatie: “să ne mai lase dom’le cu alegerile astea. E democraţie. Numai pe vremea lui Ceauşescu ne mai chemau să votăm atâta”. E o îngrijorare firească în faptul că participarea mică la vot echivalează cumva cu o legitimitate scăzută a unor reprezentanţi pe care cetăţeanul turmentat nu i-a votat până la urmă. Pe de altă parte, cu o concepţie privind votul precum cea de mai sus, nu ştiu ce legitimitate injectează în elita noastră politică un vot făcut strict din considerente ritualice. Desigur, sub rezerva faptului că este evident mai bine să ai un electorat care participă, decât unul care nu participă.

O discuţie serioasă privind raţionalitatea votului şi cultura politică din spatele lui ar arunca în aer cele mai multe sisteme politice democratice, cu atât mai mult tinerele democraţii est-europene. Dar nu asta este problema. În ciuda multor analize pertinente care caută să explice absenteismul prin conţinutul ofertei politice, dezamăgirea cu politicul, încrederea scăzută în instituţiile politice, nu poţi să nu observi că românii participă destul de bine la vot având în vedere de câte ori au fost chemaţi la urne în ultimii ani (şi, cineva ar putea adăuga… şi pentru ce).

Nu e de mirare că, la actualele europarlamentare, mesajul specific tipului de alegeri la care vom participa nu este deloc evident. Trebuie să faci ceva muncă de documentare ca să ştii pentru ce votezi zilele astea. Ai senzaţia că majoritatea partidelor au cam renunţat la visul că pot mobiliza la vot şi altceva decât propriul activ de partid plus câţiva simpatizanti mai duri care nu au carnete de partid pe simplul motiv că nu au sosit încă de la tipografie. Bătălia e mai mult pe preluări ostile de filiale, ca în filmele cu gangsteri economici, decât pe, cum s-ar spune, inimile electoratului.

În concluzie, nemulţumirea analiştilor cu faptul că avem zilele astea prea mult slogan şi prea puţină ofertă politică, deşi e de înţeles pe o piaţă politică ideală, este surprinzătoare.

La rate mici de participare sunt avantajate partidele mari, cele bine dezvoltate în teritoriu şi cele cu mulţi primari în mediul rural.

E drept, înăsprirea legislaţiei privind mita electorala mi-e teamă că va duce la o nouă reducere drastică a participării, în condiţiile în care motivarea alegătorilor din comună devine o treabă periculoasă pentru primar. Mai ales la nişte alegeri a căror utilitate nu e prea bine prizată de public. Mai ales la nişte alegeri care stârnesc invidii chiar în interiorul partidelor, având în vedere că nu puţini primari de provincie le percep ca fiind un efort general pentru a trimite câţiva lideri la Bruxelles pe salarii uriaşe şi pentru o muncă de multe ori mai uşoară, mai plăcută şi oricum mai puţin periculoasă decât cea a primarului sau viceprimarului de comună. Prea mult vot, prea puţină Europă.

 Desigur, nu e un îndemn la absenteism sau la desconsiderarea votului. E un îndemn la regândirea anumitor aspecte ale sistemului electoral. Putem explica situaţia în care ne aflăm de opt ani încoace destul de rezonabil: am avut europarlamentare şi în 2007 şi în 2009 pentru că am intrat în UE la jumătatea mandatului. Am avut alegeri legislative şi prezidenţiale în ani consecutivi pentru că mandatul prezidenţial a fost decuplat, prin modificarea duratei, de cel parlamentar. Putem găsi argumente atât pro, cât şi contra, şi pentru mandatul prezidenţial de 4 ani, şi pentru cel de 5, mai lung decât cel parlamentar, deci pentru alegeri decuplate. Nu asta e discuţia. Trebuie însă găsită o formulă prin care să mai restrângem electoralul şi să lăsăm politicul să mai şi guverneze, să mai dea şi legi etc.

Partidele noastre nu mai sunt vehicule de promovare a unui program de guvernare, nici măcar de exercitare a puterii, nici măcar vehicule de opoziţie răutăcioasă.

Ele au devenit un fel de echipe de fotbal de campionat intern, care joacă în continuu meciuri la care în curând nu se va mai uita nimeni. Nu îi votezi dupa program, ci după vedete şi după tricouri. Restabilirea echilibrului dintre vot şi alte manifestări ale politicului trebuie rezolvată. Dacă votul e o monedă pe piaţa noastră politică, sigur e o monedă care suferă de inflaţie.