Votul meu din California contează

Cînd partidele politice se schimbă şi alianţele se fac şi se desfac, e greu ca imigrant să înţelegi ce se petrece in politică. Şi totuşi, de data asta, alegerile prezidenţiale par chiar şi de la mare depşrtare mai importante ca niciodata acum. De aceea, azi o sa votez.

Nu ştiu ce s-a întîmplat cu mine la alegerile astea prezidenţiale din 2014, dar m-a luat pofta de vot.

Recunosc. Rămăsesem în urmă cu politica românească de ceva ani buni. Nici nu mai ştiu dacă m-am dus la vot în 2009 – cred că mă întorceam de la schi şi cînd am trecut pe la vreo 45 de km de oraşul în care se afla o sectie de votare, mi-am dat seama că era trecut de ora 21.00. N-o sta viitorul României în votul meu, m-am gîndit eu.

Acum doi ani, în 2012, m-am aflat în vacanţă în Romania chiar în timpul referendumul care cerea României să decidă dacă preşedintele Băsescu ramîne în funcţie sau nu. La data respectivă, pierdusem deja demult şirul partidelor şi alianţelor dintre ele şi oricum mi se părea de domeniul fantasticului să aud de PNL în aceeaşi propozitie cu PD sau PSD. Am reuşit chiar să stîrnesc indignarea prietenilor prinşi în focul discuţiilor despre referendum cu întrebarile mele necontenite legate de acronimele pe care le foloseau (PSD, PC, USL... staţi fratilor cine mai e PDSR, cine e PNL şi unde e PNTCD??). În plus, cînd plecasem eu din România în 2001, Băsescu parcă zîmbea electoral din coltul stîng al centrului politic. Aşa că mi s-a părut incorect să mă duc să-mi exercit dreptul la vot în totală necunoştinţă de cauză.

Anul acesta mi-a venit să mă pun cît de cît la curent cu politichia românească şi am început să am păreri despre candidaţii la prezidenţiale, ba chiar m-a luat şi entuziasmul faţă de un anumit candidat pentru care am încercat sa strîng semnături de susţinere. Din păcate, am rămas doar eu cu entuziasmul şi cu lista anemică de semnaturi peste care s-a aşternut praful.

M-a luat un nou val de entuziasm cînd am aflat că şi fără lista mea, candidatul meu s-a calificat pentru intrarea în cursa prezidenţială. M-am însufleţit din nou şi am început să urmăresc cursa prezidenţială, cît pot de-aici, prin reţelele de social media, prin posturile de televiziune difuzate prin Internet, prin articole din presa românească. Sigur că nu am fost expusă decît marginal la ceea ce înţeleg că a fost o mizerie de campanie electorala. Ceea ce nu mi-a scăpat a fost un clip de lansare a candidaturii lui Victor Ponta foarte bine pus la punct şi cu bani mulţi în spate, ceea ce m-a determinat din nou să abandonez cursa votantului pentru că în faţa unui astfel de tăvălug de resurse financiare şi politice, bietul meu candidat independent nu ar fi avut practic nici o şansă. M-a luat furia atunci pentru anii pierduti ai generaţiei mele, pentru faptul că din cauza “lor” am hotarît să plec departe de familie şi prieteni, pentru memoria mamei mele care a apărut la ştiri dansînd cu aurolacii în Piata Universitatii în seara în care a ciştigat Emil Constantinescu prezidenţialele, pentru chiulurile de la liceu ca să ajung în Piata să nu mai fie “aştia” vreodata la putere din nou, pentru sperantele multora din decembrie 1989, pentru mortii de-atunci, pentru copiii prietenilor mei ramaşi în Romania care sînt nevoiti să-i crească într-o lume coruptă şi nesimţită pentru că “ăştia” tot acolo sînt. Şi pentru că la 25 de ani de la Revolutie, tot mai trebuie să alegem la vot între “ăştia “ şi ceilalti.

Ciuda mi-a crescut şi mai mult cînd am văzut că independentul meu se bazează pe sustinerea elitei în campania electorala, în detrimentul apelului către mase. Iar cînd am citit rezultatele unor sondaje de opinie, aproape am leşinat cînd mi-am dat seama că ma aflu în cel mai mic eşantion politic. Atunci m-am decis să schimb frecventa everfescentei politice de la România la California, unde se ţin alegeri locale, marti, 4 noiembrie. Dar nu m-a ţinut mult.

Apoi, ceva s-a întîmplat şi mi-am adus aminte cine sînt. Mi-am adus aminte că unele dintre cel mai importante lucruri în viata sînt consecvenţa şi verticalitatea. Mi-am dat seama că exerciţiul democratic nu înseamnă numai să votezi pentru un candidat cu şanse de ciştig, ci să-ţi exerciţi votul pentru a fi auzit, şi pentru a şti “pe cîţi putem conta pentru un mesaj ferm prooccidental şi reformist” (Cristian Ghinea, in Dilema http://dilemaveche.ro/sectiune/editoriale-opinii/articol/alegeri-ucraina-moldova-romania-barometrul-macovei

Să pui ştampila pe numele persoanei în care crezi.

Şi pentru că m-a luat pofta de vot, azi, în duminica în care în SUA se dă ceasul înapoi, în duminica în care am un eveniment important în familie, la ora la care urnele se închid in România, eu mă trezesc în California cu noaptea in cap ca sa conduc 2 ore şi jumatate dus-întors să votez un candidat fără şanse. Doar aşa, ca să fiu auzită. Şi pentru că încă am paşaport valabil. La turul II, om mai vedea.