Vot de blam împotriva ipocriziei

Întrucât nimeni nu-şi asumă nicio răspundere pentru niciun eşec, gafă sau eroare, chiar istorică, iar duplicitatea este la putere, România trece printr-o profundă şi acută criză de autoritate. De orice autoritate.

Nu toate nefăcutele din România sunt opera lui Liviu Dragnea. Nu-i aparţin nici toate mostrele de sminteală sau delir paranoic. O postare de pe net îl considera, ironic, autorul unei declaraţii potrivit căreia vina pentru absenteismul românilor la referendumul privind familia ar reveni „statului paralel“, unor „forţe oculte“ şi unui „bombardament cu raze UV“. După ce-am preluat-o şi comentat-o, am dezminţit falsa informaţie, la origine un pamflet.

Dar i-am remarcat, întristat, verosimilitatea. Tragedia românilor, un popor mai degrabă credincios decât credul, e, între altele, că asemenea poveşti sună după cum le-a calificat Mircea Mihăieş, în speţă, „cumplit de credibil“. Şi cum să nu fie, după episoadele de delir de urmărire etalate la televiziuni de şeful de facto al României, prezentându-se ba drept victima conspiraţiei „statului paralel“, sau a lui Soros, ba a unor asasini plătiţi, Încât plauzibilitatea unor astfel de naraţiuni fake a crescut exponenţial.

La toate acestea se adaugă iritarea crescândă a românilor. Supăraţi, pe drept, că şi după eşecul monumental de la plebisictul de la finele săptămânii, Dragnea a refuzat să-şi asume răspunderea, demisionând, tot mai mulţi cetăţeni doresc să-l vadă înfundat definitiv şi irevocabil, ca şi cum desfiinţarea lui prin opoziţie politică, sentinţe judiciare sau, la nevoie, băşcălie, ar rezolva dintr-o lovitură toate problemele României.

La rândul ei, opoziţia nu face nimic spre a combate minciuna. „Rezultatul referendumului... reprezintă o... moţiune de cenzură a românilor împotriva guvernării PSD“. Dixit Ludovic Orban. Chiar crede Orban că acest semiadevăr redă mesajul poporului către autorităţile române?

Da, boicotul plebiscitului e o moţiune de cenzură a naţiunii împotriva lui Dragnea, Tăriceanu şi împotriva discreditatelor lor partide. Dar şi contra unei clasei politice destul de stupide să nu urmeze USR, ci să facă, vai, corp comun cu cleptocraţia pesedistă. În acest context e şi un vot de blam la adresa PNL şi a ipocritului urmaş al Brătienilor la cârma acestui partid.

Al cărui lider precedent, încă şi mai inadecvat, a avut neobrăzarea de a declara, după futilul dar costisitorul referendum, că „Dragnea nu trebuie să îşi dea demisia...“

Da, boicotul plebiscitului e o moţiune de cenzură a naţiunii împotriva lui Dragnea, Tăriceanu şi împotriva discreditatelor lor partide.

Văzută astfel, invalidarea consultării populare e o rebeliune şi un avertisment pedepsind nu doar autorităţile politice. Elita culturală de extracţie conservator-creştină care a susţinut-o din răsputeri, ca şi bisericile pe care le slujeşte, au încasat-o, de asemeni, rău. N-ar trebui să se poată deroba de răspundere, desigur, nici BOR. Care, transformând realitatea în ficţiune, a prefăcut, cinic, un lamentabil şi uriaş eşec, într-un „succes“ fie şi „nedeplin“, care „ne cheamă la mai multă speranţă şi lucrare“, şi ne oferă „posibilitatea de a cunoaşte gradul de secularizare al societăţii româneşti“.

Adevărul este că ne-a dat cu totul altă şansă. Ne-a dăruit-o pe aceea de-a măsura duplicitatea pe care nu o mai suportă românii. Dar oare cine este campionul metafizic etern al duplicităţii? Maestrul ei mefistofelic (cu, sau fără Margareta lui Goethe, sau Bulgakov)?

Cot la cot cu ideologi antiideologie de gen, care au abuzat de statutul lor de intelectuali publici spre a îndemna poporul să i se asocieze cleptocraţiei întru impunerea unor modificări prea puţin utile, dar lesne interpretabile ca antieuropene, s-au discreditat, o dată în plus, ierarhi ai BOR.

Care şi-au găsit şi ei, rapid, ţapul ispăşitor. Potrivit lor, „n-a venit lumea la vot pentru că referendumul a fost asociat cu Liviu Dragnea“. Desigur. Dar nu i s-a asociat oare Biserica însăşi?

Nu s-au întovărăşit unii cu alţii când liderul infractor s-a auzit înnobilat de ierarhul suprem, cel bănuit de colaborare cu Securitatea, care a afirmat că Dragnea „vrednic este“? Nu li s-au alăturat intelectualii publici îmbisericiţi, răsfăţaţi de aparatul mediatic al BOR, care nu scapă niciun prilej să-şi clameze aderenţa la Biserică şi la „valorile iudeo-creştine“? Şi nu s-au aliat ei toţi, pe faţă sau mascat, cu partida Kremlinului? Cu agenda ei dughinisto-putinistă?

Întrucât nimeni nu-şi asumă nicio răspundere pentru niciun eşec, gafă, derapaj, sau eroare, chiar istorică, reforma, inclusiv în concernul prosper în care s-a prefăcut Biserica pare indezirabilă, iar duplicitatea este la putere peste tot, România trece printr-o profundă şi acută criză de autoritate.

Nu s-au încârdăşit cu propaganda moscovită care a susţinut din răsputeri efortul PSD şi al Coaliţiei pentru Familie, de a transforma referendumul eşuat într-un enorm succes al lui Dragnea? N-au aderat ei in corpore, voluntar sau involuntar, la minimalizarea fără jenă a scopurilor politice polarizatoare şi diversioniste ale plebiscitului,  între care abatarea atenţiei de la nefăcutele statului poliţienesc comise de jandarminerii lui Dragnea şi ai lui Carmen Dan? Ba bine că nu.

Acum, răi perdanţi şi răi şi când câştigă, se plâng unii de alţii. Se acuză reciproc. Şi-şi sar, mutual, la beregată. După ce-au semănat ură şi învrăjibire, atâta pot, atâta fac. Un pic de smerenie? A se slăbi. Nici vorbă de o acceptare a realităţilor, de asumare a greşelilor, de cereri de iertare adresate românilor.

Care, exasperaţi şi de josnicia celor ce le distrug democraţia, dar şi de făţărnicia aliaţilor lor permanenţi sau vremelnici, se văd, mai nou, siliţi să pălmuiască politic şi moral, prin boicot, orice autoritate. Căci toate li se par fie neghioabe, fie analfabete şi ticăloase. Şi toate, fudule şi duplicitare.

Întrucât nimeni nu-şi asumă nicio răspundere pentru niciun eşec, gafă, derapaj, sau eroare, chiar istorică, reforma, inclusiv în concernul prosper în care s-a prefăcut Biserica pare indezirabilă, iar duplicitatea este la putere peste tot, România trece printr-o profundă şi acută criză de autoritate.

De orice autoritate. Această criza e, probabil, cea mai gravă problemă a României contemporane. Şi o agravează superbia vinovaţilor, în stare să vândă libertatea şi destinul european al României pe un blid de linte, o trufie egalată doar de setea lor de putere, de pofta lor insaţiabilă de dregătorii, de simonia, corupţia şi turpitudinea incomensurabilă a multora dintre ei.

Dar nu toţi sunt, e drept, irecuperabili. Unde au greşit cei care au crezut că acţionează etic făcându-se, isteţi, „frate cu dracul, ca să treacă puntea“ sexo-marxismului şi corectitudinii politice, dar au sfârşit în ipocrizia dezavuată de români? Îi dumireşte Nicu Steinhardt.

Care notează, în Jurnalul Fericirii, acest dialog imaginar cu diavolul: „Să încheiem un pact. ‒Nu. ‒Atunci, hai să semnăm un document prin care recunoaştem şi tu şi eu că doi plus doi fac patru. ‒Nu. ‒De ce? Nu admiţi că doi şi cu doi fac patru? De ce n-ai subscrie unui adevăr incontestabil? ‒Nu-mi pun semnătura alături de a ta, nici pentru a recunoaşte că există Dumnezeu“.

Şi alţi intelectuali valoroşi s-au crezut patrioţi, mai ştiutori şi mai isteţi, când s-au lăsat ademeniţi de cântecele de sirenă diabolice ale Securităţii, spre a fi metamorfozaţi în delatori.

Petre Iancu - Deutsche Welle