Orice am vota, tot vom regreta!

Vom regreta indiferent ce sau pe cine vom vota, aşa cum românii au regretat că l-au votat pe Iliescu, apoi au regretat că l-au votat pe Constantinescu, apoi din nou pe Iliescu, apoi au regretat amarnic că l-au votat pe Băsescu. Aşa cum au regretat că au votat un partid sau altul, oricare dintre cele care s-au succedat la putere. Aceste adevăruri nu reprezintă însă un îndemn la boicot, ci la luciditate, dacă mai avem voie la ea!

Votarea este, într-adevăr, o datorie de cetăţean. Confirmarea impostorilor şi transformarea unuia dintre ei în preşedintele României nu este o datorie. Dar exact acest lucru se va întâmpla în momentul în care oricine va ieşi câştigător se va împăuna cu nu ştiu câte procente şi va dicta, în contul lor, următorii paşi de distrugere a României. Prezenţa la vot mi se pare o datorie, anularea lui şi trimiterea semnalului că vrem altceva, o datorie la fel de mare.

Ce înseamnă confirmarea prin vot a unui candidat, chiar dacă îl alegem ca fiind răul cel mai mic sau ca răul preferabil unei alte variante? Înseamnă acceptarea. Înseamnă confirmarea şi mandatul de a fi reprezentaţi de acea persoană, dar mai ales de interesele din spatele ei. Pe principiul „vrem un rău mai mic” a câştigat alegerile Emil Constantinescu împotriva lui Ion Iliescu în 1996, Ion Iliescu împotriva lui Vadim Tudor în 2000 şi Traian Băsescu împotriva lui Adrian Năstase şi a lui Mircea Geoană în 2004 şi, respectiv, în 2009. Răul mai mic s-a dovedit, în timp, un rău foarte mare. Stă mărturie buza prăpastiei pe care ne aflăm şi de care, dacă nu suntem conştienţi, este doar pentru că cifrele oficiale ale dezastrului au fost măsluite sau amânate până după alegeri. O să ne convingem în 2015 cât de mic a fost răul pe care l-am ales din nou ca să evităm un rău mai mare.

Dar de ce nu ne-am mobiliza să spunem că nu mai vrem niciun fel de rău, ci un fel de bine. Un bine în sine, necircumscris conjuncturilor, neraportat la alte rele. Un bine de care să nu ne ruşinăm şi de care să nu ne ascundem ulterior. Câţi din cei care protestau împotriva lui Traian Băsescu mai recunoşteau că l-au votat fie în 2004, fie în 2009? Câţi au fost fericiţi în 2000 că l-au votat pe Constantinescu în 1996? Sau câţi mai cred că au procedat bine că l-au votat pe Iliescu de două ori sau măcar o dată, în 2000?

Nu propun un absenteism de blam, acesta există oricum la toate alegerile şi e destul de evident, doar că ineficace, nimeni nu se simte vizat de el. Propun, în schimb, un vot de blam, dar nu cel prin care îi pedepsim pe unii ca să-i votăm pe alţii, după care îi pedepsim pe cei pe care i-am gratulat cu votul nostru alegându-i, din nou, pe cei de care ne lepădasem la alegerile anterioare. Pentru că aşa arată România electorală, un periplu permanent între un rău şi celălalt, fie că se numeşte stânga sau dreapta, roşu sau portocaliu sau sub forma altor ipostaze mascate.

Ce opţiuni avem de fapt la aceste alegeri? Să pedepsim PSD votând pe partea cealaltă, după ce, în 2012, am pedepsit partea cealaltă votând PSD (plus PNL, în varianta USL). Şi, de fapt, ne pedepsim doar pe noi înşine, pentru că ei se schimbă de la o tură la alta, aşteptând fără probleme să ne supărăm pe ceilalţi şi să-i chemăm pe ei să ne mai păcălească o dată.

Un vot pentru Vlad Ţepeş, scris cu pixul pe buletinul de vot, înseamnă participare mare la vot, adică da, credem în democraţie, dar un blam absolut acordat tuturor candidaţilor, pentru că nu mai vrem să îi schimbăm pe unii cu alţii, cu rezultatele ştiute.

Hai să-l votăm pe Iohannis ca să scăpăm de Ponta, sau hai să-l votăm pe Ponta că să nu vină Iohannis. Sau hai să votăm un altul dintre candidaţi că nu ne place nici de Ponta, nici de Iohannis. Cam aşa arată campania electorală la această oră. Indiferent că ar ieşi Ponta, Iohannis sau vreun altul, peste cinci ani vom vota iarăşi ca să scăpăm de cel pe care îl vom face preşedinte în aceste alegeri.

Ciclul înlocuirii relelor între ele trebuie stopat atât la nivelul partidelor care ne-au arătat toate de ce sunt în stare, cât şi la nivelul candidaţilor la prezidenţiale. Votăm, dar nu pentru actualii candidaţi. Putem astfel transmite semnalul că ne-am săturat de perindarea aceloraşi clanuri la putere şi să obligăm sistemul să lase locul pentru alte variante. Speranţa este să primim, în sfârşit, şi o variantă de bine, că între rele am tot ales. Iar dacă alegi între două rele la nesfârşit, până la urmă nu va mai exista un rău mai mic, ci un rău din ce în ce mai mare.

Acelaşi lucru şi la nivelul partidelor. Faptul că am propus o modificare a legii partidelor prin care să fie dizolvate formaţiunile ai căror lideri care s-au reunit în grupuri infracţionale organizate a fost interpretată ca un atac la democraţie. Am fost acuzat astfel că prin proiectul meu de lege privind dizolvarea partidelor care au devenit cuiburi de hoţi aş dori desfiinţarea tuturor partidelor politice, aşadar dictatura. De ce, nu ne putem imagina şi partide care să se ocupe cu altceva decât cu traficul de influenţă? Înseamnă că am pierdut bătălia pentru democraţie şi că ne putem resemna liniştiţi că va fi mereu aşa. Legea mea vrea desfiinţarea corupţiei, nu a partidelor! Aşa cum respingerea tuturor candidaţilor la preşedinţie vrea să fie un semnal că ne dorim şi avem dreptul la altceva decât să fim obligaţi mereu la răul cel mai mic, neavând nimic de a face nici cu respingerea alegerilor, nici cu lepădarea de sistemul republican sau de dreptul la vot.

Singurul lucru serios pe care l-am aflat din această campanie electorală a fost că partidele politice din România sunt prizonierele corupţiei şi că o adevărată caracatiţă de interese ţine statul român prizonier având piloni în toate partidele şi în spatele tuturor candidaţilor.

Românii sunt astfel în situaţia de a pierde aceste alegeri indiferent pe cine ar vota. Le vor pierde pe mâna unuia sau a altuia, dar efectul va fi similar: România va fi vândută la bucată în continuare, procesul de destrămare a teritoriului naţional va continua, iar sărăcia care va lovi ţara în 2015 o putem doar bănui acum, pentru că cifrele sunt ascunse, iar mizeria ţinută sub preş până după alegeri când va fi prea târziu.

O să iau ca exemplu doar primii doi clasaţi în sondaje. În timp ce Victor Ponta vrea să fie preşedintele care ne uneşte, aliaţii săi la guvernare, UDMR, propune modificarea Constituţiei, anularea statului naţional, iar consilierii săi în Covasna au votat în consiliu local al acestui oraş înfiinţarea unei regiuni autonome cu guvernare proprie. Poate că Ponta vrea să unească o bucată din Transilvania cu Ungaria, şi acest lucru vrea să spună cu sloganul ”preşedintele care uneşte”!

Recent, liderul UDMR Covasna, partid aflat la guvernare alături de PSD, a prezentat materiale electorale oficiale în care liderul formaţiunii maghiare şi premierul Ungariei îşi strâng mâinile. În fundalul fotografiei apar două steaguri ale Ungariei, iar în partea de jos a pliantului, un mesaj în care Viktor Orban îi urează mult succes lui Kelemen Hunor la alegerile prezidenţiale. Aşadar, Victor Ponta ne uneşte cu Viktor Orban, prin mijlocirea UDMR, iar acest lucru este dramatic pentru România! Asta în timp ce 100.000 de maghiari protestează la Budapesta împotriva sfârşitului democraţiei, marea realizare a aliatului UDMR din Ungaria, Viktor Orban!

Cât despre partidul care îl susţine pe Ponta la prezidenţiale, acesta este atât de mâncat de dinăuntru de corupţie, încât nu ştiu cine va mai rămâne în forurile de conducere ale PSD când se vor termina anchetele DNA.

Pe de altă parte, Iohannis ne promite un lucru bine făcut şi îl invită în campanie pe şeful popularilor europeni Joseph Daul, care i-a făcut campanie şi lui Viktor Orban în Ungaria la ultimele alegeri şi l-a prezentat pe liderul extremist de la Budapesta ca pe o mare speranţă a Europei şi a popularilor. Am scris despre acest lucur la timpul potrivit. Acum, după cum ştiţi, Viktor Orban este obligat de către SUA să aleagă între democraţie şi Rusia, ca să nu mai fac referire la ce politică duce premierul Ungariei faţă de România, unde le oferă maghiarilor autonomie în timp ce le fură maghiarilor din ţara lui libertatea. Iar Iohannis reuşeşte un lucru bine făcut, să ni-l aducă pe susţinătorul aprig al lui Orban, pe Daul, în România (Discursul lui Daul pentru Orban poate fi ascultat AICI). Ce să ne spună? Că este de acord cu horthysmul lui Orban şi că îl va ajuta pe Iohannis să îl aplice şi în România? Că este de acord cu federalizarea Europei, dar şi a României, şi că popularii europeni vor desfiinţarea suveranităţii naţionale pentru ca să fim conduşi de cine ştie ce interese străine oculte?

Dacă aceasta este politica lui Iohannis, iar Daul este omul care îl susţine, atunci ne putem da seama foarte bine în ce direcţie va duce Iohannis România. Cât despre partidul din spatele lui Iohannis, acolo se ascund maeştrii de vârf ai combinaţiilor din PDL, aşa încât nu cred că echipa lui Iohannis ar fi cu ceva mai bună decât echipa lui Victor Ponta. Şi argumentele de acest fel pot continua, cu detalii diferite, desigur, cu privire la toţi ceilalţi 12 candidaţi care au mai rămas nepomeniţi aici.

Românii sunt astfel în situaţia de a pierde aceste alegeri indiferent pe cine ar vota. Le vor pierde pe mâna unuia sau a altuia, dar efectul va fi similar: România va fi vândută la bucată în continuare, procesul de destrămare a teritoriului naţional va continua, iar sărăcia care va lovi ţara în 2015 o putem doar bănui acum, pentru că cifrele sunt ascunse, iar mizeria ţinută sub preş până după alegeri când va fi prea târziu. Varianta votului pentru Iohannis ca să scăpăm de Ponta este la fel de perdantă ca şi varianta să-l votăm pe Ponta că să scăpăm de Iohannis. Aşa încât nu-mi rămâne decât o singură variantă: să-l votez pe Vlad Ţepeş, oricât de mult aş fi de criticat pentru aceasta! Desigur, în spiritul titlului, am şi eu regretul meu: că nu am pe cine vota fără să îmi pregătesc de regrete viitoare…

Clipul electoral al Partidului România Unită care ilustrează cele spuse mai sus poate fi vizionat AICI.