Violenţa este moartea politicii

FOTO Marian Dinu

Afirmaţia din titlu nu-mi aparţine. Ea este concluzia unei discuţii pe care am avut-o cu un foarte bun prieten, în ziua citirii moţiunii USR-Plus / AUR, în Parlamentul României (joi, 9 septembrie 2021).

O concluzie dureroasă, dacă ne gândim că limbajul de cartier, huiduielile, ameninţările, îmbrâncelile şi, mai nou, evacuarea cu forţa, de la tribuna Parlamentului României, a unui deputat au devenit „standarde” ale politicii româneşti.

Cum îşi poate imagina cineva că violenţa verbală şi violenţa fizică a „aleşilor neamului”, intens mediatizate pe toate canalele de comunicare publică, nu se transferă către alte categorii de populaţie? De ce ne miră prezenţa violenţei verbale şi fizice din pieţe, de pe stradă, din şedinţele autorităţilor locale, din şcoli, din studiourile de televiziune, de pe aeroporturi, din magazine, de pe plajă etc.? Citiţi cu atenţie ştirile şi veţi descoperi în fiecare zi cel puţin o relatare din această categorie.

Este aceasta calea către dezvoltarea ţării, către reforme, către un trai mai bun, către o democraţie civilizată – despre care tot vorbim de ani buni? Evident, NU.

Este acest fenomen un subiect recunoscut ca o problemă a societăţii, care trebuie tratată corespunzător? Din păcate, şi aici răspunsul este NU.

Avem instanţe publice care să taxeze aceste ieşiri, în special comportamentele nepotrivite ale persoanelor publice? Foarte puţine şi mai mult la nivel de poziţii personale, decât atitudini instituţionale.

Prin urmare, suntem o societate (politică) foarte liberă, dar nu neapărat în sensul bun al cuvântului. Oricine – şi mă refer aici în principal la politicieni – poate spune orice, poate înjura, jigni, poate da „un cap în gură” oricui, poate face afirmaţii halucinante, poate ameninţa pentru că, în final, nu numai că nu i se va întâmpla nimic, dar s-ar putea chiar să fie considerat erou al partidului şi idol al unei anumite categorii de cetăţeni, care s-a obişnuit să trăiască din consumarea actelor de violenţă publică în spaţiul media.

Tot acest tablou nu ne pune într-o lumină bună, ca ţară. Pare că am încercat să importăm civilizaţia occidentală, dar ne-am rezumat la „tăbliţele suedeze”, fiind chiar mândri de această realizare. Am vrut să introducem norme, standarde, transparenţă şi performanţă, dar se pare că nu am avut prea mulţi politicieni (a) care să înţeleagă ce înseamnă toate aceste lucruri şi (b) care să accepte să le aplice, inclusiv atunci când este vorba despre ei, nu numai să le clameze când se află în opoziţie. Imaturitatea politică şi aplicarea, „pe sub tejghea”, a dublului standard (în politică, dar şi în jurnalism) au erodat în fiecare zi din ceea ce numim coeziune, încredere, respect. Pacea socială nici măcar nu mai este un obiectiv al politicienilor, lupta politică rezumându-se la obţinerea puterii, cu orice mijloace, inclusiv cele neconstituţionale.

Divorţul – chiar şi cel politic – nu este o tragedie, dar divorţul cu scandal poate lăsa o familie întreagă pe drumuri. În cazul de faţă, familia este România. Atâta timp cât actorii politici pun zilnic gaz pe foc şi alimentează violenţele şi exagerările de orice fel – de tipul: „USR-iştii sunt neomarxişti!”, „Nu colaborăm cu Dracu!”, „Puşcăriaşule!”, „Criminalule!”, „Droguri consumi?”, „Cîţu este nu numai alcoolic, dar şi hoţ!”, „Nu-l vrem pe Orban premier!”, Nu-l vrem pe Cîţu premier!”, „Are nevoie de un control de specialitate!”, „I s-a umflat capul!”, iar aceste exemple sunt „din gura” unor demnitari ai Statului Român –, nici nu putem spera la ceva mai bun, ceea ce este, în fapt, o confirmare a eşecului actualilor politicieni, adică „moartea politicii”.

Soluţia? Teoretic, simplă. Practic este mai complicată şi necesită parcurgerea, cu răbdare, a trei etape distincte.

• Avem nevoie de o pauză, de o suspendare a circului politico-mediatic destul de violent, de o auto-cenzurare a declaraţiilor contondente la adresa competitorilor politici.  
• Avem nevoie de un pas în spate, în principal din partea celor angrenaţi acum în conflictele politice, care poartă pe ei „vânătăile” neeleganţelor politice, pentru a lăsa loc unor abordări (mai) obiective, promovate de politicieni cu mintea (mai) clară.  
• Avem nevoie de un arbitru care să se pronunţe, iar acesta nu poate fi decât cetăţeanul (prin alegeri anticipate) sau una dintre instituţiile desemnate prin Constituţie să joace acest rol (Preşedintele României, Curtea Constituţională). Cum însă alegerile anticipate NU există în România decât ca o formulă ipotetică, definită de Constituţie, dar niciodată pusă în practică, rămân celelalte două instanţe cu rol de arbitru.

Legat însă de punctul 3, sunt necesare unele clarificări. Pe de o parte, am definit într-o manieră simplificată, sub eticheta de „arbitru”, trei actori diferiţi ai sistemului nostru politic.

Este adevărat, cetăţeanul poate acorda cartonaşe galbene, roşii, poate accepta un nou jucător (partid/politician) pe teren sau poate elimina jucători, în principal, cu ocazia alegerilor.

De cealaltă parte, Preşedintele României sau CCR au mai mult un rol de mediator, într-un teren politic deja configurat de ultimele alegeri. Prin urmare, în acest caz, valoarea „cartonaşelor” arătate jucătorilor este diferită. De asemenea, în clubul „arbitrilor”, Preşedintele României are un statut aparte. Este persoana cu cel mai mare nivel de reprezentativitate, fiind ales cu votul direct a jumătate plus unu dintre alegători, şi are multe instrumente pe masă, dar pe care le poate utiliza constituţional numai în anumite situaţii, NU zilnic şi NU discreţionar.

Cu toate acestea, este într-un fel firesc ca toată lumea să urmărească cu atenţie poziţionarea Preşedintelui, cu ocazia fiecărei teme politice importante şi cu atât mai mult în cazul unei crize.

Arbitrul însă NU poate fi privit în sens de „salvator”, cel care „trebuie să ne cheme” şi „să ne spună cum să ieşim din criză”, după cum spunea chiar un lider implicat în conflict – sau, mai dur spus, unul dintre promotorii conflictului, ceea ce face cinică abordarea sa. Arbitrul, în sistemul nostru politic, NU poate să intervină la prima febră a partidelor. El trebuie să se asigure că au fost parcurse toate etapele constituţionale pentru soluţionarea conflictului, iar în caz de eşec, să acţioneze.

Iată de ce, nu mă aflu printre cei care-l critică pe Preşedintele Klaus Iohannis că nu a acţionat imediat, ca un „tătuc”, dând indicaţii în sensul depăşirii crizei, adică să facă temele elevilor puturoşi, dar ţanţoşi. Unul dintre partidele aflate în coaliţia de guvernare a declanşat o serie de mecanisme constituţionale (depunerea unei moţiuni de cenzură, retragerea miniştrilor din Guvern, prin demisie) la care s-a răspuns cu declanşarea unui alt mecanism constituţional (atacarea la CCR a moţiunii de cenzură) de către premier.

Prin urmare, aceste acţiuni în mod natural îşi vor urma cursul sau pot fi anulate / retrase de către cei care le-au iniţiat şi nu de către o altă instanţă.

De altfel, principiul subsidiarităţii, îmbrăţişat şi de Constituţia României, ne spune că o instanţă imediat superioară va interveni numai în lipsa unei soluţii pe etajul unde a apărut conflictul politic. Iar sensul intervenţiei instanţei superioare nu este acela de a da / de a impune o soluţie politică, ci de a determina fiecare actor politic (în cazul de faţă partide, Parlament, Guvern) să se raporteze la fapte –  nu la punctajele de partid sau la ambiţiile individuale, amplificate de năluca electorală a anului 2024 –, iar în final să accepte dialogul şi să identifice soluţii raţionale, pentru a asigura o guvernare stabilă, în interesul cetăţenilor.

Puteţi citi continuarea aici