Viitorul naţiunii se joacă pe cartea judecătorilor

„Renunţaţi, deci, la dreptate (remota itaque iustitia) şi vedeţi ce altceva sunt împărăţiile lumii dacă nu cumva nişte bande de criminali extinse (magna latrocinia)?”

Ziua de 1 Decembrie reprezintă, pentru români, recunoaşterea legitimităţii Statului-naţiune. În 1918, ţara noastră nu doar şi-a întregit fruntariile, ci a renăscut, pur şi simplu, ca proiect politic european. Care este valoarea cardinală a Statului-naţiune? Supremaţia legii şi egalitatea tuturor cetăţenilor în faţa Constituţiei. Statul-naţiune s-a organizat, aşadar, ca stat de drept.

Înainte de-a reflecta asupra actualităţii acestui deziderat al Marii Uniri, aş vrea să ne reamintim faptul că o naţiune se naşte, în termenii lui Edmund Burke, dintr-un contact nevăzut între cei care au fost, cei care sunt şi cei nenăscuţi încă. Fără această solidaritate între generaţii, proiectul politic al naţiunii îşi pierde substanţa. 

Deloc întâmplător, un gânditor francez din veacul al XIX-lea observa că existenţa unei naţiuni este, de fapt, rezultatul unui plebiscit cotidian. Cu alte cuvinte, cetăţenia română reprezintă efectul unei decizii libere – o expresie a voinţei suverane exprimată de individ la vârsta maturităţii. Etnicitatea, în schimb, se datorează unui accident biologic şi nu implică vreun merit anume. 

România va dăinui ca Stat-naţiune doar în condiţiile respectării Statului de drept. În 1918, dar şi în 1989, cei care au murit pe câmpurile de bătălie au sperat să vadă o ţară unde ordinea legală e respectată de la vlădică la opincă.

O ţară fără justiţie nu diferă prea mult de lumea fărădelegii şi a barbariei. Pentru ca România să redevină un Stat de drept este decisivă educarea, selectarea şi promovarea bunilor magistraţi. Statul de drept înseamnă separaţia între puterea executivă (care include poliţia sau jandarmeria), puterea legislativă (care controlează bugetul) şi puterea judecătorească (care nu controlează instituţii de forţă, dar se exprimă în numele legii). 

Statul de drept e logocentric. Puterea judecătorească e rafinată şi se bazează, în fond, pe misterul voinţei şi forţa cuvântului exprimat de oamenii drepţi.

Inspirat de valorile civice ale republicanismului roman, Sfântul Augustin făcea (în De Civitate Dei 5.4.) următoarea observaţie: „Renunţaţi, deci, la dreptate (remota itaque iustitia) şi vedeţi ce altceva sunt împărăţiile lumii dacă nu cumva nişte bande de criminali extinse (magna latrocinia)?” Spre deosebire de vieţuitorii junglei amazoniene, nicio persoană care aparţine unei comunităţi politice nu se poate sustrage de la consecinţa faptelor sale. Oficiul public al judecătorilor este garanţia ultimă a supremaţiei legii.

Fără curajul judecătorilor de-a decide, în numele legii, soarta pământească a muritorilor de rând, orice societate s-ar prăbuşi în haos şi barbarie. Statul de drept veghează la binele naţiunii doar atunci când puterea sentinţei judecătoreşti e liberă, nestingherită şi deloc intimidată. Discursul condamnării sau verdictul absolvirii revine exclusiv unor oameni inamovibili: judecătorii. 

O bună creştere a magistraţilor ar fi, pentru naţiunea română, proba apartenenţei noastre la o veche civilizaţie. Libertăţile cetăţeneşti şi prosperitatea naţiunii sunt protejate numai prin consolidarea Statului de drept. Această întărire a simţului răspunderii printre magistraţi şi a gravităţii morale printre judecători începe din familie şi continuă în şcoală. 

Viitorul naţiunii române se joacă pe cartea judecătorilor. Tocmai de aceea, îndrăznic să-i întrebăm: care ar fi cartea de căpătâi a unui judecător drept şi cinstit?