VIDEO În imperiul neîncrederii

Ştim ce stafie totalitară ne bântuie? Din unghiul meu, numele ei e Neîncredere. Ne persecută din 1917. Cuplată cu Iluzia, devine lesne duşmanul nostru de căpătâi. În vest, în România, ca şi în lumea musulmană...

Ştim oare ce stafie totalitară continuă să ne bântuie? Din unghiul meu, numele nălucii prigonindu-ne în România, în Europa şi în lume e Neîncredere. În vest e gravă neîncrederea în noi înşine. În est, e îndoiala privindu-i pe ceilalţi.

Din cauza persistenţei şi longevităţii ei, ca şi a uşurinţei cu care se asociază cu iluzia, traversăm o epocă a crizelor fără sfârşit. Şi a neîncetatelor pericole totalitare. Căci izvorul oricărei prăbuşiri este o criză morală, o criză de încredere...

DW: „În România, un teritoriu al crizelor de încredere, toată lumea se îndoieşte de cuvântul oricui cât timp nu este Arsenie Boca”

Trăim într-o societate profund minată de mefienţă. O toacă mărunt lipsa noastră de toleranţă mutuală, de optimism, speranţe, credibilitate. Neîncrederea generală se manifestă în mai orice împrejurare. Însoţeşte deopotrivă convorbirea între amanţi geloşi şi achiziţionarea unui smartphone. Le subminează multora energia de a se supune unui control medical. La ce bun, dacă-l considerăm pe specialist un şarlatan?

Ce-i drept e, uneori, benefică. De pildă când ne ucide respectul faţă de prestigiul, de furat, al pseudointelectualilor cu doctorate plagiate. Bănuielile diverse ne otrăvesc gândurile privind cuantumul şpăgii pentru primar, ori al mitei pentru dascăli. In sfera politică, suspiciunea-i şi mai rea. Căci ne alimentează fatalismul, prin pesimismul şi lehamitea politică iscate, între altele,de absenţa oricărui credit acordat clasei  politice. Or, cea din urmă profită plenar şi fără jenă de scârba şi dezgustul nostru.

E-adevărat că scepticismul poate fi binevenit. De pildă, când ne pune la adăpost de ispita de a admite pretenţiile "izbăvitoare", întotdeauna mincinoase, ale extremiştilor, afişându-şi utopiile soteriologice. Puţini realizează, în context, că, pentru deplorabila stare în care ne aflăm, stresaţi la orice pas de întrebarea în ce măsură mai putem avea încredere în cineva, de vină sunt, nu doar eşecurile personale, ci, în mare măsură, trecutul nostru în sistemele totalitare, fascist şi comunist, urgia care, prin ele, s-a abătut asupra noastră. De vină e, de pildă, Securitatea, care prin calomnie şi dezinformare sistematică ne-a omorât, ori a încercat să ne ucidă, reperele morale, de la Maniu la Radu Filipescu.

Poliţiile politice n-au năruit doar instituţii cheie şi elite, ci, prin teroare, în special, întreaga coeziune a societăţilor de nivelat, care, cât sunt deschise, se întemeiază pe încredere. Odată omorâtă convingerea că nu ne vînd în veci ai noştri, naţiunea se fărâmiţează. Masificată, fărâmiţată, devine, cum relevă Hannah Arendt, lesne de manipulat. Prin ideologie, propagandă şi teroare, mişcările şi regimurile totalitare împart lumea în „buni” şi „răi”. „Ai noştri” devin „ceilalţi”, „ai lor”, „vrăjmaşii neamului”, "păduchi" de omorât, "vermină", cum bine aminteşte, între alţii, Vladimir Tismăneanu, în al său "Diavol în istorie".

Utopiile propuse de mişcările şi regimurile totalitare n-ar fi nimic dacă nu ne-am face iluzii tenace despre ele. Fatala credibilitate le-o hrănesc nădejdile nerealiste pe care, chiar ele, ni le stârnesc, ca şi, desigur, corupţia pe care o generează în rândul nostru, înceţoşându-ne gândirea. Forţele totalitare şi tiraniile se-ngraşă din trădarea la care ajungem, din laşitate sau comoditate, să consimţim, când e uşor s-o facem. Când suntem majoritatea şi ni se pare convenabil să ne asumăm ideea falsă, protrivit căreia ne-ar fi permis să distribuim minorităţile, o rasă, o clasă, ori o religie minoritară în rolul „duşmanilor poporului”.

Din acest punct de vedere, comunismul, nazismul şi islamismul operează, in corpore, la fel. Insolenţa cu care mişcările cu pricina revendică puterea în numele edificării unui „rai terestru” presupus, demonizându-şi adversarii politici, zugrăviţi sistematic ca unicul obstacol în calea construirii paradisului, orbeşte.

Nu puţini moderaţi şi nu puţini intelectuali se împiedică, se prăbuşesc, crezând că obrăznicia totalitară ar fi expresia unei siguranţe întemeiate. De dorul ei, intelectualii, prin definiţie sceptici, prin definiţie astenizaţi de propriile incertitudini, cad pradă tentaţiei de a se rinoceriza.

Că unii dintre noi cunosc aceste mecanisme nu ne oferă vreo imunitate la nivel colectiv, european, occidental. În vest se cotizează la himere salvaţioniste de regulă subtile. Unele sunt subsumate doctrinei corectitudinii politice. În numele relativismului şi al unui umanism nedigerat până la capăt, suntem determinaţi să trecem cu vederea că, dacă sunt excluse stupidităţi precum rasismul şi semnul egal între fanatici şi marea majoritate a credincioşilor islamici, există o legătură, totuşi, între terorism şi islamism. Pe de o parte. Ori între islamism, Coran şi religia unui miliard de musulmani, cum ne îndeamnă să înţelegem germano-egipteanul Hamed Abdel Samad, pe de alta.

Potrivit lui, „în împărţirea lumii în credincioşi şi restul, în ura lor faţă de 'infideli', în atitudinea lor (discriminatorie) faţă de femei”, teroriştii n-ar face decât să aplice "un model de comportament furnizat chiar de Profet". Mai grav încă, ar fi apărut, în lume, o" periculoasă diviziune a muncii între fundamentalişti, islamologi şi musulmanii moderaţi. Căci teroriştii îşi justifică asasinatele în masă prin Coran. În răstimp, islamologii se mulţumesc să relativizeze", fără vreun efect pozitiv palpabil, pasajele cu pricina, iar musulmanii liberali încearcă în disperare "să-i disocieze de religie pe fundamentalişti şi terorişti, poleind imaginea" falsificată a "lui Mahomed".

Samad propune revenirea la "iluminism" şi la "Charlie Hebdo". Căci potrivit lui, „nu se poate reforma vorba lui D-zeu”. Se ascunde însă, aici, o aporie, o speranţă falsă. Căci şi nazismul şi comunismul (mă despart aici de Tismăneanu) îşi extrag obârşia din iluminism şi iacobinismul revoluţiei franceze. „Uciderea lui D-zeu” de către Marx şi Nietzsche s-a dovedit fatală, din 1917 încoace. Substituirea Lui cu dictatori ca Hitler, Lenin, Stalin, deveniţi măsura unică în societatea nivelată de nazism sau comunism, nu doar că nu a ajutat defel, ci a întemeiat chiar hecatombele cvilizaţiei demolate. Din ea, până la urmă, s-a văzut evacuată nu doar Providenţa, ci omul însuşi, înlocuit fiind de "tovarăşi", duşmanii poporului" şi de proiecţia "omului nou".

Va izbuti vestul să iasă din cercul vicios, în care s-a automanevrat din lene, ignoranţă şi bune intenţii, ce pavează drumul spre infern? Nu ştiu. Dar ştiu că şi mai vulnerabil decât vestul este estul. Într-o ţară ca România, un imperiu al crizelor perpetue de încredere, nimeni nu admite fără rezerve vreun reper moral.
"Nu mai cred în vorbe", aud frecvent. Mai toată lumea se îndoieşte de cuvântul, prestanţa şi autoritatea oricui, cât timp nu e, să zicem, Arsenia Boca şi nu trece drept salvaţionist expert, cu şanse de a fi sfinţit.
Încât e foarte mare ispita antidemocraţiei, a fascismului de marcă, extracţie şi orientare religioasă, ce riscă să se implanteze mai adânc decât orice în subconştiente colective şi deci să fie mai greu de extirpat decât nazismul şi comunismul. Rusia, la rândul ei, pare pe punctul de a porni fără prea mari rezerve pe calea unui fascism clerical de tipul celor inaugurate în România interbelică de fenomene funeste precum cuzimul şi Garda de Fier.

Sunt, totuşi, optimist? Nu prea, nu foarte. E o carenţă, cred, antropologică, să vrem să ne lăsăm mistificaţi, în timp ce ne pretindem prea deştepţi ca să putem avea încredere în cineva. Şi-apoi nu mă încumet să afirm că s-ar mai putea salva ceva, de teamă să nu trec, la rândul meu, drept potenţial salvaţionist.