Victor Ponta şi "proiectul prezidenţial"

A început de ceva timp să vuiască presa de zvonuri, intenţii, declaraţii, interese şi dorinţe, bârfe mai credibile sau mai incredibile, despre o posibilă candidatură a lui Victor Ponta în alegerile prezidenţiale.

Adică, un fel de „trădare” anticipată a proiectului USL - cel mai important după 1989 ţinând cont de rezultatul obţinut în alegerile parlamentare sau de simpatia de care se bucură în continuare - şi, în acest fel, maximizarea intereselor PSD.

Numai bine că peste acest murmur intens s-a aşezat şi aşa-zisa „criză SRS”, ca pretext pentru noi discuţii în alianţă. Un motiv în plus ca presupusul „proiect Ponta”, negat vehement de acesta, să se creioneze şi mai mult în mintea unora.

Şi până la urmă, care este garanţia PNL că Victor Ponta nu va schimba strategia? Un protocol cu valoare juridică? O istorie politică a luptei împotriva PD-L şi a lui Traian Băsescu? Relaţia personală dintre cei doi copreşedinţi şi motivaţia individuală?  Un proiect politic devenit brand?

În ordinea importanţei, ele ar trebui citite invers. Brandul, relaţia şi motivaţia, istoria şi protocolul. Brandul USL a devenit extrem de puternic şi agreat de public, astfel încât poate fi folosit cu încredere pentru a legitima acţiunile politice sau cele guvernamentale comune sau pentru a le delegitima pe cele aflate în afara înţelegerii politice.

Pe de altă parte, e adevărat că o mare parte din stabilitatea USL este asigurată şi de relaţia personală dintre Ponta şi Antonescu şi de motivaţiile politice individuale ale acestora chiar dacă ultimele evenimente indică începutul unui război rece.

Istoria zbuciumată a celor doi ani de lupte cu PD-L şi Traian Băsescu îşi are locul ei în sufletul social-democraţilor şi al liberalilor, însă ea nu poate împiedica foarte tare o eventuală despărţire. Memoria politică este în general scurtă, întrucât interesele sunt mai puternice. În ultimul rând, protocolul nu poate fi nicidecum un impediment în ruperea alianţei, întrucât înţelegerile juridice nu au succes în jocul politic.

În condiţiile acestea, ştim sigur că toate elementele pot reprezenta o garanţie pentru menţinerea înţelegerii, dar, la fel de sigur ştim că niciunul nu o poate garanta.

Sunt câteva mize importante pe care Victor Ponta nu le poate ignora, oricât de mari ar fi presiunile interne. În primul rând este cea a guvernării. O guvernare bună, marca Ponta, timp de patru ani, poate lăsa o moştenire importantă partidului. O candidatură în alegerile prezidenţiale prezintă o mie o sută de riscuri şi nu poate fi decât o autostradă cu sens unic. Adică va trebui să şi ajungă la destinaţie. Ceea ce nu este şi obligatoriu. Şi atunci, de ce ar da scaunul din Palatul Victoria pe cel din Palatul Cotroceni?

O altă miză politică importantă este cea a marilor proiecte. Cooperarea cu PNL este avantajoasă. Fără liberali nu se poate modifica Constituţia, iar regionalizarea va rămâne un proiect pe hârtie. Trădarea proiectului USL ar fi calea lungă şi ocolită către un rezultat incert. De ce ar alege Ponta această cale?

Prin urmare, problema candidaturii lui Victor Ponta la preşedinţie, este mai mult una de oportunitate, decât una de moralitate. Deşi, în mod normal, ar trebui să fie mai mult una de moralitate decât una de oportunitate, având în vedere că liberalii şi-au respectat partea din promisiune.