Viclenia ca instrument al corupţiei (2)

Mai rezistent şi mai periculos decât infractorul izolat, este grupul infracţional. Grupul începe cu numărul 3, deci cu un fel de „Păcătoasă Treime”, apoi se extinde după regula „Cine se aseamănă se adună”, respectiv se împreună. Există şi o limită de creştere a grupurilor infracţionale, limită variabilă, dependentă de diverşi parametrii.

Pentru a se constitui un grup infracţional, sunt necesare cel puţin trei condiţii :1) Membrii grupului au un interes comun, interesul fiind la începutul oricărei acţiuni; b) Grupul are o coerenţă internă, relaţiile dintre membrii lui respectând o serie întreagă de Reguli; c) Întrucât este infracţional, trebuie să folosească Viclenia, ca instrument de adaptare şi de supravieţuire. După cum am văzut, Viclenia are la bază distincţia subtilă pe care „băieţii deştepţi” o fac între mobilul acţiunii şi pretextul ei, pretextul fiind dezirabil, mobilul mascat fiind indezirabil, deci discutabil, mergând până la limita lui abominabil. Balzac spunea că , fiind izolat, 0=0, dar dacă îl punem înainte sau după oricare număr, valoare întregului număr creşte sau scade catastrofal. Ne îngrozesc deja mulţimile de 0 care vin  după numerele 1-9, pentru a exprima banii furaţi din banii publici, din bogăţia naţională.
 

Când se va scrie o istorie a acestei teme-problemă, de după 1989, s-ar putea să se constate că grupurile infracţionale au două surse, respectiv două resurse umane:

1) Indivizii care şi pe vremea comuniştilor s-au descurcat foarte bine, iar aici intră mai ales oportuniştii;

2) Refuzaţii sorţii şi implicit complexaţii, care se răzbună pentru ceea ce alţii au avut şi ei nu au avut. Intră aici în joc toate complexele de inferioritate, de la cele fizice (Sorin Ovidiu Vântu), până la cele intelectuale, adică a foştilor corigenţi sau chiar repetenţi, care aveau minte, dar, le era lene să o folosească. Cele două surse, sau resurse umane, sunt la poluri opuse, dar ele se pot întâlni dacă găsesc interesul comun care să îi lege în aceeaşi fărădelege. Îi propun unui sociolog următorul studiu-experiment. Să ia lista cu 100 dintre oamenii cei mai bogaţi din zilele noastre. Din această listă, să extragă la întâmplare, ca la lozul în plic, numai 10 nume, deci să taie un zero, cum ar zice Balzac. Apoi, folosind diverse surse de informaţie, să urmărească biografia celor 10, începând, ca să zicem aşa, cu laptele pe care l-au supt de la sânul matern. Indiferent de procentaj, înclin să cred că cele două surse se confirmă şi că nu apare şi o a treia, ca sursă distinctă.

În cartea sa „Meditaţii despre viaţa demnă”, gânditorul polonez  Tadeusz Kotarbinski identifică patru antinomii ale societăţii socialiste, între care una este între „Arta de a te descurca în viaţă şi cerinţele etice ale acestei arte” Socialismul nu a ajuns să rezolve această antinomie, dar societatea post-comunistă a rezolvat-o, în sensul că arta de a te descurca a fost încurajată, prin mecanismele concurenţei, dar cerinţele etice ale acestei arte au dispărut complet. Au dispărut în cazul grupurilor infracţionale, evident, numai că aceste grupuri au crescut continuu, intersectându-şi interesele, încât s-a ajuns la un fel de meta-grup, unul transpartinic, dar deloc transparent, grup fără contur precis, care legitimează metafora hidrei. Oricât de deştept ar fi  un „băiat deştept”, el este singur şi limitat în posibilităţi, dar grupul infracţional adună  „băieţi şi fetiţe deştepte”, care îşi pun capul la contribuţie şi nu glumesc în conspiraţia lor. Când a ridicat cuvântul „unire” la rangul de concept naţional, Victor Ponta nu s-a gândit că, în mod paradoxal şi prin absurd, chiar şi în cazul grupurilor infracţionale sunt valabile versurile lui Alecsandri, dar numai cu modificarea unui singur cuvânt: „ Unde-i unul nu-i putere / La nevoi şi la durere / Unde-s doi, puterea creşte / Şi dreptatea nu sporeşte” Ceea ce înseamnă că unirea este valabilă şi în cazul acesta, numai că duşmanul grupului infracţional este dreptatea, pe care grupul ştie cum să o ocolească, prin „Unirea în cuget şi simţiri” Numai că aici „simţirea” este curată nesimţire  nu numai faţă de ceilalţi, necăpătuiţi, ci faţă de un întreg popor, care îndură, tace şi face ceea ce poate să mai facă.
 

De aceea, datorită acestei solidarităţi a infractorilor, Instituţiile cu rol de anti-corupţie îi deconspiră atât de încet şi de greu. Cum „Tot făcutul are şi un desfăcut”, aşa cum s-a structurat grupul infracţional, tot aşa el este, respectiv se şi destructurează, adică încet, gradual şi cu grijă. Tot Viclenia intră şi aici în joc, dar pentru ultima dată, cel puţin deocamdată. Recunoaşterea vinovăţiei proprii, la care recurge Maestrul Viorel Hrebenciuc, nu este făcută din respect pentru Porunca a 6-ea din „Decalog”, ci pentru micşorarea  pedepsei lui, a celei lumeşti, iar deconspirarea colegului de echipă, „turnarea” lui, practicată deja de mai mulţi, nu prea este în consens cu imperativul creştin „Iubeşte-ţi aproapele ca pe tine însuţi” Un Teolog catolic a adăugat la acest imperativ , ca pe un supliment de sens, „Dar, nu mai mult decât pe tine însuţi”, încât am putea spune că infractorii de religie creştin-ortodoxă au căzut aici într-o capcană catolică, fără să ştie şi fără să vrea. Se pot consola cu gândul că dincolo de declaraţiile făcute la DNA, mai au la îndemână şi sfânta Spovedanie. În acest context de mărturii şi mărturisiri, o figură aparte face Elena Udrea.Dânsa ni se prezintă ca un înger blond, proiectat pe cerul albastru, cu aripi absolut transparente, făcând naveta printre păcătoşi, cu rosturi pur informaţionale, aflate departe de orice păcat lumesc. Cu siguranţă că Procurorii, care nu sunt deloc băieţi proşti şi nici fetiţe naive, vor şti să aleagă , tot cu grijă, ce este grâu şi ce este neghină în acest amestec el însuşi unul viclean. Undeva, Laura Codruţa Coevesi  preciza că „băieţii deştepţi” se bazează şi pe părerea că Procurorii nu sunt atât de deştepţi ca ei, dar că vor avea prilejul să-şi schimbe părerea, ceea ce ar putea însemna că nu sunt chiar atât de deştepţi cum cred ei. Ceea ce, din fericire, se şi petrece continuu, ziua şi noaptea, sub ochii noştrii încântaţi. În limbaj popular, că e lungă sau e lată, după faptă, şi răsplată!