- Compatrioţi, strângeţi pumnii! Hai să ne unim şi să veghem, ăştia vor să fure şi ce-a mai rămas. Aerul, dealurile, pădurile. Vom rămâne fără orizont, fără copii, fără sentimentele puternice. Doar bătrâni vom fi şi cu păreri de rău, în mari ruine.

Mai întâi că sunt atât de mulţi şi hămesiţi, că sunt bolnavi, la minte, nu la trup, că sunt îmbătrâniţi. După 23 de ani, au ajuns la capătul puterilor. Prostii, imoralităţi, mizerii ordinare, amestecate cu salivă galbenă sau cu sânge negru au lăsat în urmă. Puroi au în inimă, găini moarte, o mie, pe limbă, când vorbesc continuu. Iar cei tineri, câţi s-au dus cu ei, le ung rănile de zor. Veteranii, parlamentarii îmbătrâniţi, îmbătrâniţi degeaba, au leziuni de la gât până la rect. Iar cei tineri fac metanii, plâng, în faţa sarcofagelor păgâne, puse în rânduri-rânduri. Cei bătrâni doar cuvintele călduţe vor. Clipesc de la locurile de veci, se gâdilă, bârfesc. Aşa-aşa, şoptesc. Umede, roz, să fie! Fantezii pentru bătrâni nebuni vor fi de-acum în Casa Poporului! Umbre de femei sau sex ciudat şi bani cât mai mulţi le mai udă creierul. Şi apoi toţi vor să se răzbune. Toţi sunt duşmănoşi pe noi, pe soţii sau pe nepoţi.

– Vai de mama lor! – spun la partide-n cor. Ăştia n-o să facă-n veci ce-am făcut noi! Pe undeva, şi Varanul, cu o mie de guşi, numai solzi de oţel şi reţele media. Cum îşi face loc în desiş cu tot neamul lui! Cum îşi freacă burta roz de Casa Poporului! În sfârşit, el cu ai lui au ajuns în casa Ălui Bătrân. Acum, s-a ajuns şi el. Securist, dictator – totuna-i. Apoi, are şi supuşi, ca şi Ăl Bătrân. Se gândeşte des, chiar tot mai des, ca Ăl Bătrân, să mai construiască Una. Deocamdată, vrea obloane de aramă sau de oţel să ne tragă peste cer. Să bată Barroso cu pumnii, cât o vrea el, în veci nu-i va deschide.

Dar să vezi în jur, în teritorii! Au ieşit în sfârşit la lumină baronii. Baronii în hainele bogate de victorie, blindate bine. Ei în frunte, iar în spate, infanteria votului. Infanteria în haine de campanie, deux-pièces – rubaşcă şi nădragi. Second handsă fie!

Dar baronii, baronii au, fireşte, o mie de răni în cap. Sau pe piept. Răni urâte, cu mascaţi, cu cătuşe, cu urmăriri în străinătăţile amare sau în exoticele ţinuturi financiare. Dar au rămas întregi. Nu la închisoare. Au plătit procurori veroşi, avocaţi imenşi, bătrâne şi avare judecătoare, fantome numai muşchi şi instalaţii de interceptare. Însuşi Împăratul, îl ştiţi, li se arăta periodic, obsesiv, în dormitoare. Dormitoarele-s blindate cu oţel, căptuşite cu puf. Împăratul le citea condamnarea, acolo, Împăratul le citea prohodul, le făcea groapa. Ei, nimica. Nu au vrut să dispară. Au zăcut în mâl printre dihănii. Au mâncat pâine amară seara şi noaptea. Dimineaţa, nu, o luau de la capăt, ca să fure. Apoi nu s-au mai distrat. Dar au furat. Au furat şi în somn, sau când se ascundeau pe sub birouri. I-au plătit porceşte pe cei slabi de înger. Paine dulce au împărţit poporului. O-o, poporul, şi cu proasta lui iertare, nu i-a uitat deloc pe cei prigoniţi. Ce mult contează la noi compasiunea! Poporul s-a ţinut după ei continuu. Întindea mâna, umil. S-a rugat să-i îngăduie să le privească zilnic telenovela prigonirii. Să vadă bogăţia cum creşte, lăsată în urmă, de izbelişte. Singură, tăcută. Cum s-a bucurat poporul când mascaţii, oamenii răi, îmbrăcaţi în negru, au dat înapoi, în faţa baronilor-baroni. Au băgat capul printre ostreţele împărăteştilor garduri, din jurul vilelor, palatelor, ca să vadă o minune a pământului. Cât de frumoasă era puterea lor mâhnită, de la atâta prigoană, imensă, supremă. Scump împodobită, proaspătă, dar cu faţa plecată în jos de durere, ca o fată prostuţă de la ţară. Vai!, ce joc diabolic!

De-acum e clar, vine vremea baronilor martirizaţi. Ce popor, ce iertare străbună! Baronii vor da de pământ cu ei, îl vor murdări cu urâţenia lor învingătoare. Îl va sufoca. Să dispară poporul odată, cu iertarea lui! Ţinuturi nemăsurate de urâţenie a adus şi Domnu’ Dan. Sigur, şi Domnu’ Dan e baron mare. Priviţi pe cine a adus în urmă! Sunt hidoşi mai ales la cele nevăzute. La minte şi suflet, nu la trup. Le scârţâie dinţii continuu, de foame, de nervi. Printr-un dinte negru îşi iţeşte capul ascuţit tenia tuciurie şi galbenă a melancoliei cronice. Ăştia rup totul în cale, ca să scape de lingoare. Bagă-n buzunare, apoi fug mâncând pământul. Porţile de la PSD vor fi rupte de ei, când se vor linişti o clipă.

Vai, Germanicus, cum te ştiu proteic, pentru ăştia toţi, cu ce voluptate vei scrie o altă cărticică a şefului de cuibuşor! Cum ai mai scris de fapt, mai stins, fiind atunci la putere. Acum, din opoziţie, din resentiment, toate cuvintele acelea ale tale, crude, uneori, nemiloase, le vei încălzi în pumnii tăi puternici, ca pe puişorii aurii cu puf, primăvara. Cu tinereţea ta nemuritoare şi frumoasă, le vei hrăni în fiecare zi, îngrăşa, le vei aşeza în locurile strategice, de unde ar putea ajunge iute la sufletul şi la mintea celor putrezi. Hai, compatrioţi, să-i iertăm cruzimea tinereţii, dar să-i salvăm elanul! Cu el, să-i răsturnăm pe ăştia din culcuş, într-un hârdău negru şi moale. Este ultima garnitură de veterani, de impostori, de murături, livrată de Hazard. Hazard, cum ştim, este fiul cel mare şi rău al măreţei noastre boli de tranziţie. Apoi, cum scăpăm de ei, vine-vine, sigur, lumea noastră, tânără şi clară! Luminoasă şi bună!