Vacanţa, ca normalitate

E timpul vacanţelor. Nu ştiu de ce, dar peste tot în lume perioada asta sună a armistiţiu în lupta cu noi, cu ceilalţi, cu viaţa, în general, că tot trăim în Imperiul Gândirii în Clişee. Clişeu sau nu, e armistiţiu. Pentru că, oricât de ager, Luptătorul mai şi oboseşte. Stă şi el pe gânduri, meditează la sensul luptei, la îndreptăţirea ei. La legitimitatea cauzei. Sau, pur şi simplu, stă.

Poate vi se pare că sună a glumă. Nu e. Pauza asta este una a normalităţii sociale. Nu putem trăi permanent cu arma la picior. Nu putem suporta la nesfârşit bombardamentul unor false probleme, prefabricate de o realitate la fel de falsă. Este, în fiecare dintre noi, o imensă nevoie de normalitate, pe care cu greu o mai putem satisface.  

Unul dintre simptomele anormalităţii sub semnul căreia, din păcate, trăim este prezenţa excesivă, în toate aspectele vieţii noastre, a politicului. Nu a politicii, adică a guvernării discrete şi eficiente, în interesul cetăţenilor. Ci a politicului: dezbateri sterile, confuze, contradictorii şi, mai ales, guturale. O imensă zarvă a nimicului, până la urmă, care vrea să ne acopere gândurile, să ne domine viaţa.
Poate că de vină este oboseala acumulată în ultimele luni. Sau probleme cât se poate de concrete, care fac obiectul unor analize separate. Dar mă gândesc că, în Occident, chiar în toiul celor mai mari crize politice, vacanţa e vacanţă. E un drept al tuturor cetăţenilor, un timp al reflecţiei, cum spuneam, al meditaţiei, al lecturii, al visării, al "frumuseţii uitate a vieţii", cum ar spune Andrei Pleşu. La noi, până şi vacanţa e politizată, demonizată, pusă la index, tratată ca un soi de anomalie. Omul imaginat de cei care ne oferă zi de zi zarva nimicului este un soi de monstru fără suflet, fără nevoi umane.

E, repet, un sindrom al anormalităţii profunde în care trăim şi al eşecului promisiunii că la normalitate se ajunge prin perpetua schimbare a politicului. Nu, normalitatea este mai mult decât o schimbare de regim. Este o schimbare radicală de valori şi de atitudini, de relaţii între oameni. La care chiar putem medita în vacanţă. Dacă binevoim să ne facem această minusculă concesie; şi să ne-o permitem.