Cine răsuflă uşurat că am scăpat de lovitura finală a celor care au confiscat România, Ordonanţa de amnistie şi graţiere, pentru că am preluat preşedinţia Consiliului UE pentru 6 luni, trebuie să înţeleagă că pericolul este departe de a fi trecut. Tăriceanu, Dragnea şi marionetele lor au schimbat tactica. Pe plan extern, au ales confruntarea deschisă cu oficialii europeni, pe care-i acuză că tratează România ca pe o ţară de mâna a doua, fără respect, deoarece critică modificarea legilor justiţiei în sensul politizării şi subjugării acesteia şi a Codurilor Penale, pe repede înainte pentru a a-i scăpa pe ei şi pe ai lor. Vă amintiţi discursul agresiv al doamnei Dăncilă la Bruxelles şi cele virulent anti-europene ale lui Dragnea şi Tăriceanu de la Consiliul Naţional al PSD. Reprezentanţii PSD-ALDE mizează pe faptul că oficialii europeni nu le vor critica prea tare derapajele tocmai pentru că asta ar pune o amprentă negativă pe preşedinţia rotativă, riscând să afecteze şi gestionarea şi închiderea unor dosare importante pentru UE. Încurajările date de Jean Claude Juncker şi alţii că România este pregătită pentru preşedinţia rotativă au fost tocmai o încercare de temperare a actualei majorităţi.

În plan intern, retorica PSD-ALDE este una centrată pe necesitatea de consens naţional şi pace între partide. Securea războiului politic trebuie îngropată pentru 6 luni cu orice preţ şi se aşteaptă de la opoziţie să critice şi să atace cât mai puţin derapajele puterii, în numele interesului naţional de a avea o preşedinţie de succes. De fapt, se încearcă folosirea preşedinţiei ca un capac pus opoziţiei. Urmează cu siguranţă să auzim des în perioada următoare că cei care critică guvernul, ineficienţa şi incompetenţa lui strică imaginea României, sunt trădători de neam şi defăimează ţara, acum când toată Europa este cu ochii pe noi. Este imposibil însă să pui batista pe ţambal timp de 6 luni, în care PSD-ALDE îşi vor pune în aplicare agenda anti-justiţie şi stat de drept, la aceeaşi turaţie. În această cheie trebuie citit mesajul recent al lui Jean Claude Juncker, care exprima îndoieli privind faptul că guvernul de la Bucureşti a înţeles ce înseamnă să prezidezi statele UE. Un avertisment subtil, mai ales că în acelaşi interviu el făcea apel la excluderea FIDESZ-ului lui Orban din PPE. Evident, reprezentanţii puterii de la Bucureşti au reacţionat cu ţâfnă.

Obiective modeste şi contradictorii

România a ales ca motto pentru preşedinţia sa la Consiliul UE „Coeziunea ca valoare comună europeană“. Foarte bine, este o temă importantă într-o Europă tot mai divizată, dar cum să vorbeşti de coeziune şi unitate, de o Europă mai puternică, şi în acelaşi timp să ataci instituţiile europene şi să te lansezi într-o confruntare cu acestea legată de valorile fundamentale ale UE – stat de drept, justiţie independentă? Pentru coeziune e nevoie de consens, de valori împărtăşite. Guvernul Dăncilă spune că o prioritate a preşedinţiei rotative este Europa Valorilor comune, dar mă întreb ce valori europene împărtăşeşte guvernul PSD-ALDE? Capturarea statului, demonizarea companiilor străine, aruncarea în haos a mediului privat prin măsuri care îl afectează fără să fie consultat, subminarea independenţei justiţiei, măsuri pentru încurajarea evaziunii fiscale, a construcţiilor fără autorizaţie, măsuri cu dedicaţie pentru corupţi precum recursul compensatoriu, măsuri economice nesustenabile care aruncă în aer datoria publică şi duc ţara noastră în procedura de deficit excesiv, îndepărtând-o şi mai mult de aderarea la zona euro – acestea numai valori europene nu sunt. Mai mult, aceste măsuri şi altele aflate în pregătire – precum graţierea şi amnistia condamnaţilor – nu sunt susţinute nici de cetăţenii României, care o resping în proporţie covârşitoare. Ca urmare, despre ce coeziune poate să fie vorba?

Cum va finaliza România în calitate de honest broker, mediator imparţial, negocierile pe cadrul financiar multianual 2021-2027 până la alegerile europene din mai, dat fiind că ne-am obişnuit să aşteptăm să se formeze o linie europeană, un consens, şi apoi să ne aliniem acestuia?

La fel, dacă ne uităm de exemplu la politica agricolă comună, nu e deloc clar cum vrea ţara noastră să încurajeze coeziunea în sensul de reducere a decalajelor, favorizând fermele mari, în dauna celor mici şi mijlocii, prin opoziţia la plafonarea subvenţiilor pentru primele. Sunt de acord cu faptul ca plăţile directe pentru România să crească şi să ajungă la nivelul celorlalte state membre şi să se menţină alocările actuale din bugetul UE pentru politica agricolă şi pentru cea de coeziune în următorul cadru financiar multianual, dar este nevoie ca banii să fie mai bine împărţiţi pentru că ţara noastră are o problemă specifică cu suprafeţele de teren mici şi fragmentate şi cu agricultura de subzistenţă. Nu este logic să-i susţii doar pe fermierii mari, în dauna celor mici şi mijlocii, invocând o aşa zisă competitivitate.

În ceea ce priveşte politica de coeziune, cum poate cere ţara noastră celorlalte state UE în mod credibil menţinerea alocărilor financiare pentru aceasta, din moment ce guvernele PSD-ALDE au refuzat banii europeni pentru infrastructura de transpor şi au atacat propriul comisar pentru dezvoltare regională, Corina Creţu, pentru că i-a mustrat pentru asta?

Cum va finaliza România în calitate de honest broker, mediator imparţial, negocierile pe cadrul financiar multianual 2021-2027 până la alegerile europene din mai, dat fiind că ne-am obişnuit să aşteptăm să se formeze o linie europeană, un consens, şi apoi să ne aliniem acestuia? Acum, guvernul Dăncilă va trebui să fie cel care va forja acest consens şi va contura linia.

Ţeluri ambiţioase, conţinut lipsă

Va fi greu pentru că, din păcate, nu am văzut poziţii clare ale României pe dosarele mari şi guvernul Dăncilă a stabilit obiective vagi ca priorităţi. Îmi este complet neclar de pildă cum va acţiona ţara noastră pentru a face din UE un actor global, obiectiv foarte ambiţios, dar foarte prost detaliat. La noi în ţară nu am văzut dezbateri consistente şi o poziţionare oficială a României privind Cartea Albă cu cele 5 scenarii lansate de preşedintele Juncker privind viitorul UE. Nu este clar ce fel de Europă ne dorim – una mai federală sau una a naţiunilor, la care scenariu ne raportăm şi cum vrem să rămânem apropiaţi de nucleu şi să contrabalansăm faptul că nu suntem încă membri ai zonei euro şi spaţiului Schengen, cum şi dacă vrem să ajungem acolo. Se vorbeşte mult despre summitul de la Sibiu privind viitorul Europei, dar ce va susţine România în acest moment de cotitură pentru Uniune, pe fondul finalizării Brexit-ului, ca viziune?

Recent, Comisia Europeană a lansat o propunere de înlocuire a unanimităţii cu majoritatea calificată în deciziile de politică externă şi securitate din Consiliul UE, pentru o eficientizare şi flexibilizare a procesului decizional. Să luăm un simplu exemplu - sancţiunile impuse Rusiei pentru destabilizarea Ucrainei ar putea să nu mai fie prelungite, în cazul în care unanimitatea se menţine, iar un singur stat se opune, ceea ce ar afecta întreaga UE, cât şi statele din vecinătate precum Ucraina sau Republica Moldova.

Unele state precum Ungaria sau Polonia se opun trecerii la majoritate calificată, motivând că ţările mari vor avea mai multă influenţă în acest caz şi se va crea un dezechilibru. În Comisia de politică externă, reprezentanţii UDMR au vorbit chiar despre pericolul ca astfel să se creeze o Europă cu două viteze, dar de fapt este vorba despre faptul că UE nu va putea fi niciodată un actor global, a cărui voce să conteze în marile dosare, fără o politică externă comună. Unde se situează România în această dezbatere? Deocamdată înţeleg că aşteptăm să vedem ce spun celelalte state în timpul preşedinţiei noastre, ca mediator imparţial. Nu era însă vorba de a impune o poziţie cuiva, ci de a-ţi forma propria poziţie ca ţară pe care s-o discuţi apoi cu ceilalţi. Aşa ce discuţi?

Migraţia şi securitatea

Pe un alt dosar important, cel al migraţiei, situaţia este asemănătoare. Preşedinţia română a Consiliului UE va avea pe agendă şi această problemă importantă a reformei Sistemului European Comun de Azil (SECA), dar este greu de crezut că vom obţine mai multe rezultate decât austriecii. Ţara noastră a respins cotele obligatorii de refugiaţi, dar a participat la schemele de relocare şi resettlement, preluând un număr de 728 de refugiaţi din Grecia şi Italia şi angajându-se voluntar să primească încă 40 de refugiaţi din Turcia în 2018 şi alţi 69 în 2019. România a avut o contribuţie semnificativă şi la securizarea graniţelor externe ale UE, inclusiv prin detaşarea unui număr mare de experţi la Frontex, care au participat şi la misiunile de salvare pe mare. Scopul urmărit a fost salvarea de vieţi, dar şi stăvilirea migraţiei ilegale. Şi totuşi nu ştim care e poziţia României privind SECA şi reforma Regulamentelor Dublin, ce vrea să obţină guvernul Dăncilă în aceste negocieri.

La fel este greu de înţeles, din moment ce dorim stăvilirea migraţiei ilegale şi securizarea graniţelor externe ale UE, cum de am semnat Pactul Global pentru Migraţie la Marrakesh, care încurajează migraţia de orice fel, elimină de facto diferenţele între refugiaţi şi migranţi economici şi instituie nişte obligaţii despre care nu e clar cum vor fi implementate. Şi asta fără vreo dezbatere publică şi consultări serioase cu ţări partenere importante care se opun precum SUA, iar apoi ne-am abţinut la votarea acestuia la ONU. Motivaţia invocată a fost că trebuie să fim honest broker, să avem o „abordare echilibrată, care să ţină cont de lipsa unui consens la nivel european, în contextul în care calitatea de viitoare preşedinţie a Consiliului UE determina aceasta poziţie neutră“. Dat fiind că acest lucru era dinainte cunoscut şi de la sine înţeles, de ce am mai semnat acest acord despre care ni s-a tot spus că nu implică niciun fel de costuri şi obligaţii juridice pentru România?

Multe întrebări importante care aşteaptă răspunsuri concrete. Dacă nu dăm conţinut acestor priorităţi stabilite, preşedinţia României la Consiliul UE va fi doar o coajă lipsită de conţinut.

Mergând mai departe, în cadrul temei privind Europa Siguranţei s-a amintit vag importanţa aducerii Mării Negre pe agenda UE, pe fondul acţiunilor agresive ale Rusiei cu plecare de la militarizarea Crimeei şi blocarea Mării Azov, dar nu au fost prezentate elemente concrete. Ce poate face România pentru a creşte interesul şi sprijinul european militar şi economic pentru această regiune? În ce măsură iniţiative precum Sinergia Mării Negre pot fi readuse la viaţă? Cum poate fi dinamizată OCEMN? Cum reuşim să stimulăm interesul UE pentru această regiune?

Vă mai amintiţi de iniţiativa eşuată privind flotila sau cadrul naval comun la Marea Neagră, propusă de preşedintele Iohannis,şi respinsă de premierul bulgar Boiko Borisov, pe motiv că nu doreşte o militarizare a acesteia? Această colaborare maritimă între România, Turcia şi Bulgaria trebuie încurajată, dar va fi dificil de realizat având în vedere încălzirea relaţiei Turciei cu Rusia şi flotele modeste ale României şi Bulgariei. Mai mult, cadrul juridic, Convenţia de la Montreaux privind Strâmtorile, limitează circulaţia navelor de război a altor ţări (SUA, state UE) decât cele riverane Mării Negre peste perioada de 21 de zile. Ce poate face România în acest context?

Multe întrebări importante care aşteaptă răspunsuri concrete. Dacă nu dăm conţinut acestor priorităţi stabilite, preşedinţia României la Consiliul UE va fi doar o coajă lipsită de conţinut, un exerciţiu de imagine care va eşua oricum din cauza încercării PSD-ALDE de a o folosi ca pe o platoşă pentru continuarea agendei interne anti-europene şi anti-democratice. Un astfel de scenariu, însoţit de foarte posibile greşeli de protocol şi gafe datorate unor miniştri din actualul guvern care vor prezida Consiliile sectoriale, ne-ar putea împiedica să avem o preşedinţie măcar onorabilă, contabilă, şi ar strica şi mai mult imaginea ţării.

Sper să nu am dreptate cu aceste previziuni de început de an, dar cu obiective vagi, ambiţii mici şi probleme interne multe este greu să ai rezultate.

Material publicat şi pe ziare.com