UNPR – partid „balama“ sau „agaţă tot“ în numele interesului naţional?

Aflat în coaliţia de guvernare alături de PSD şi ALDE, UNPR-ul generalului Gabriel Oprea se face luntre şi punte între Palatul Cotroceni, Palatul Victoria şi Palatul Parlamentului pentru rezolvarea Codului fiscal, evident, în numele intereselui naţional.

Umflat ca un balon, Uniunea Naţională pentru Progresul României a inghiţit recent PPDD-ul lui Dan Diaconescu şi se prezintă ca fiind „a treia forţă politică din România” sau, cel puţin, partidul autohton cu cei mai mulţi membri.

Cu un Victor Ponta inculpat, operat la picior sau în vacanţă in Caraibe, poziţia de prim-ministru interimar i-a asigurat generalului Oprea o vizibilitate mediatică semnificativă. Sprijinul acordat liberalilor în Parlament pentru alegerea lui MRU la şefia SIE l-a propulsat ca actor de anvergură. Iar interesul naţional în numele căruia ar putea înclina balanţa guvernarii în favoarea Opoziţiei transformă formatiunea lui Oprea într-o categorie pe care presa a botezat-o „partid balama” .

Partid mic, UNPR ezită între a candida pe listele PSD sau ale PNL, a doua variantă fiind mult mai puţin probabilă. Din acest motiv, Gabriel Oprea îşi face calcule dacă 2016 ar putea fi anul în care să rişte o candidatură sub sigla exclusivă a UNPR. Şi pentru a părea mai mare a înghiţit PPDD sau ce mai rămăsese din el după ce foarte mulţi ppdd-işti se înscriseseră la PSD, PC, PNL sau formaseră deja Partidul Naţional Democrat al lui Daniel Fenechiu.

Formaţiunea patronului OTV, Dan Diaconescu, nu a trecut testul supravieţuirii organizaţiei faţă de dispariţia liderului fondator, o condiţie obligatorie a existenţei a partidelor din perspectiva criteriilor instituite de La Palombara şi Weiner. Sociologic vorbind, pentru a exista, un partid nu trebuie să fie legat ca durata de viaţă de liderii săi fondatori. O organizaţie politică este partid doar dacă depăşeşe durata de viaţă a membrilor fondatori.

Observăm că partidele „balamale” sau cele care au aspirat la acest statut nu au supravieţuit „decesului politic” al liderilor lor sau al fondatorilor: aşa au dispărut PNG prin retragerea lui Gigi Becali sau PC topit în noua construcţie a lui Tăriceanu, după intrarea la inchisoare a lui Dan Voiculescu. Anticipând declinul, Dan Diaconescu introdusese o prevedere în statut care obliga traseiştii din PPDD să plătească amenzi uriaşe în euro dacă păraseau partidul.

Prin absorţia PPDD, UNPR creează senzaţia că ar fi crescut la nivelul unui partid de mase. PPDD îşi are origine în afara Parlamentului într-o televiziune privată, cu un lider charismatic în frunte, un prezentator TV cu susţinere populară în 2012. UNPR, în schimb, este un partid de cadre (în sensul politologului M. Duverger) cu origine parlamentară, apărut prin ruptura de PSD în interiorul Parlamentului.

Cele doua formaţiuni au totuşi în comun, înainte de fuziune, inconsistenţa ideologică: ambele sunt partide catch-all – agaţă – tot, în sensul lui Otto Kirchheimer. Sunt formaţiuni care nu promovează o ideologie anume şi care se adresează tuturor categoriilor socio-profesionale sau grupurilor de interes economic. Temele antisistem, antipartide, „anticiocoi” ale lui DD sau „interesul naţional ori naţionalismul pozitiv” din discursul lui Gabriel Oprea sunt exemplificări ale mesajelor de tip catch-all party urmărind, populist, obţinerea consensului general prin atragerea unor grupuri de interese eterogene.

Imediat dupa absorbţie, unele organizaţii locale PPDD (cel puţin cea din Vaslui) au abandonat corabia, puntea şi luntrea. În ciuda curentului mediatic favorabil, balamaua UNPR scarţâie totuşi, iar generalul Oprea nu poate agăţa tot, nici măcar în numele interesului naţional.