Cumva, sesizez aici tentaţia românilor de a găsi ţapi ispăşitori, pentru a se absolvi de responsabilităţile pe care le au. Totdeauna altcineva este de vină.


La noi, Constituţia dă puteri însemnate preşedintelui, dar nu atât de mari cât să conducă toată ţara cu mână de fier. Nu se poate, şi actuala majoritate parlamentară abia aşteaptă să facă un pas greşit, alăturea de Constituţie, să-l suspende şi să promulge Tăriceanu toate legile aşteptate de infractori.

Să vedem ce i se reproşează preşedintelui.

Că a dat încă o şansă Coaliţiei PSD-ALDE prin desemnarea ca premier a Vioricai Dăncilă. Nu preşedintele dă şansa partidelor, ci alegătorii. Dacă electoratul aşa a decis, să fim conduşi de coaliţia PSD-ALDE, ce să mai facă preşedintele? A încercat şi Traian Băsescu, cu desemnarea ca premieri a lui Lucian Croitoru şi a lui Liviu Negoiţă, fără să aibă în spate o majoritate clară. Ce a ieşit, ne amintim cu toţii.

Că de ce a desemnat-o pe Dancilă. Dar pe cine? Urmau la rând Carmen Dan şi Olguţa Vasilescu. Erau mai bune ca premier, sau mai perfide, nu se făceau de râs aşa uşor? Şi ce credea populaţia: ce premier bun este Olguţa Vasilescu, care ne-a tot dat măriri de salarii şi pensii.

De ce a emis decretul de revocare a dnei Kovesi. Pentru că îl obliga Constituţia să asculte de deciziile CCR. Dacă era de criticat cineva, erau judecătorii CCR, şi au fost criticaţi cu vârf şi îndesat. Aici preşedintele a greşit doar pentru că nu a anunţat personal decizia şi motivaţia din spatele ei. Că a luat acea decizie, nu a fost o greşeală. Corect a procedat preşedintele şi cu promulgarea legii 304. Atât îi trebuia, să nu respecte Constituţia. A doua zi era suspendat. Cu costuri enorme pentru ţară, nu pentru el.

N-a sesizat mai demult Comisia de la Veneţia. În luna martie, preşedintele a explicat că durează cel puţin câteva luni până să se pronunţe Comisia de la Veneţia, iar atunci atacul asupra justiţiei era în toi. Dar să presupunem că ar fi sesizat-o. Şi? Iordache tocmai ce a explicat că părerile Comisiei de la Veneţia nu sunt imperative, n-au putere de lege în ţările UE. Ca şi opiniile GRECO. Oamenii din aceste comisii spun ce este bine să se facă, dar decizia aparţine statelor respective. Chiar şi MCV, un control mai riguros asupra justiţiei este ignorat de politicienii români. Ce să ne mai mirăm atunci că nu este respectată opinia Comisiei de la Veneţia? Şi să-l scoatem vinovat pe preşedinte că n-a sesizat-o. Doar ca să-i găsim nod în papură.

De ce n-a convocat referendum pe tema justiţiei. Am văzut ce respectat a fost referendumul din 2009, privind numărul maxim de 300 parlamentari. Şi ce să întrebe preşedintele? O întrebare simplă şi clară. „Sunteţi de acord cu schimbarea legilor justiţiei“? Nu mergea, există şi schimbări necesare. „Sunteţi de acord ca infractorii să beneficieze de aceste schimbări“? Prea vag, prea general, ce înseamnă să „beneficieze“ şi care infractori, cei politici sau şi ceilalţi? Dacă răspunsul era NU, nu se mai făceau schimbări în legile justiţiei? Aştept sugestii de întrebări de pus la referendum.

I se reproşează preşedintelui că nu face mai des declaraţii de condamnare a actualei puteri. A făcut multe declaraţii de condamnare, tăioase şi la obiect. Când faci săptămânal astfel de declaraţii, ele intră în derizoriu, se obişnuieşte lumea cu ele şi nu le mai ascultă. Nu mă refer la oamenii chiar preocupaţi de evoluţiile politico-juridice, ci la ceilalţi, cei mulţi, care au ca preocupare viaţa de zi cu zi a lor şi a familiilor lor.

Preşedintele trebuie să evite instabilitatea politică, socială şi economică, cu costuri infinit mai mari

Cei care îl critică pe preşedinte că nu s-a lăsat suspendat, sau că nu a demisionat, ignoră faptul că România nu este o ţară bogată şi stabilă, cum e Belgia sau Germania, de exemplu. Care au funcţionat fără guverne luni în şir. În România nu avem instituţii consolidate, care să nu depindă de şefii din ministere, de miniştrii. Suntem la doar 30 de ani de experimentare a democraţiei. Un timp foarte scurt, la scară istorică. „Deranjul“ în plan instituţional, economic mai ales, social, în planul relaţiilor cu partenerii noştri euro-atlantici ar fi fost aşa de mare, încât costurile ar fi fost imense.

Progresăm încet, dar sigur

OUG privind amnistia şi graţierea n-a mai fost dată, pentru că guvernanţii s-au speriat de reacţia societăţii, pentru că ministrul Toader n-a vrut să semneze, beştelit fiind şi de proprii studenţi, Tăriceanu s-a speriat şi el de asocierea la o eventuală candidatură la preşedinţie a sintagmei „tatăl hoţilor şi al borfaşilor”.

Corpul magistraţilor îşi cunoaşte acum independenţa faţă de politic şi nu cedează. La DNA a ajuns şefă o consilieră a Codrutei Kovesi, ea însăşi a fost numită pe un post important la Parchetul General, Augustin Lazăr, Cristina Tarcea nu se sfiesc să pună oglinda sub ochii guvernanţilor.

CCR a amânat până la sfârşitul lui septembrie pronunţarea în cazul codurilor penale. La câte critici a încasat, şi-a zis să fie mai atentă, să cântărească mai mult sesizările primite.

Societatea este un organism inerţial şi conservativ. Partea bună este că nu plonjează în aventuri cu final necunoscut, iar de evoluat, evoluează încet dar sigur. Personal prefer varianta aceasta.