Dacă pandemia a demonstrat ceva, e că a o isca e la îndemâna unui stat autoritar sau totalitar, condus de un agresiv regim fanatic, care nu reprimă doar, ci şi cenzurează la sânge, iar a o combate eficient presupune existenţa unor state naţionale, democratice, precum Taiwanul sau Coreea de Sud.

Prin comparaţie, suprastatele în devenire, ca Uniunea Europeană, nu s-au descurcat prea bine. Iar organizaţiile mondiale aflate la cheremul Chinei, ca OMS, au făcut-o de oaie rău. Aşa cum o fac de oaie cu regularitate şi alte organizaţii similare, precum Consiliul ONU pentru Apărarea Drepturilor Omului, care condamnă obsesiv state democratice respectând realmente drepturile omului şi legile războiului, de felul Israelului, dar lasă sistematic nescărmănate ţări practicînd terorismul de stat, sclavia sau genocidul, precum Iranul şi China. 

În lumina acestor evidenţe, a exalta valori naţionale nu pare prin urmare o idee prea rea. Doar să nu fie poziţia unui lider conservator din Europa răsăriteană, eliberată cândva de sub tutela comunistă. Care intră în colimatorul elitei progresiste aliniate comandamentelor politicilor identitare, neomarxiste din vest, înlocuind lupta de clasă cu cea de rasă şi combaterea discriminării femeilor cu asaltul asupra majorităţilor heterosexuale. Dar n-a greşit, totuşi, Orban?  

Greşelile liderului PNL

Dar ce-a zis, de fapt, Ludovic Orban? Că PNL trebuie să rămână ”puternic ancorat în istoria noastră, în tradiţiile noastre...în menţinerea identităţii şi a personalităţii poporului român. Trebuie să fim un partid care să fie puternic legat de biserică, un partid care să promoveze morala creştină ca fundament al moralei publice....să sprijine toate valorile tradiţionale ale românilor, valori cum sunt familia, biserica, satul românesc, comunitatea. Noi suntem un partid care nu are voie niciodată să-şi uite trecutul...(ci)...să se bată, aşa cum s-a bătut Brătianu la negocierile pentru pace riscându-şi funcţia de prim-ministru pentru a apăra interesele fundamentale ale României în faţa oricărui partener atât de la nivel european, cât şi de la nivel internaţional”.

Da, liderul PNL a greşit. Dar unde şi cum? Ce e rău în patriotism? Şi inşii subestimând intensitatea războiul cultural în toi acum în vest şi cei care nu pot concepe că în Occident se mai poate şi greşi, aşa că s-au racordat pe viaţă la dogmele şi obsesiile stângiste ale elitei woke, i-au reproşat ceea ce cred a fi un discurs caduc, ultraconservator, excesiv de naţionalist şi de reacţionar. Unul situat în răspăr cu progresul, cu vestul, cu modernitatea, fiind dependent de rămânerile în urmă reflectate în idiosincraziile ”reacţionare”, ”naţionaliste” şi ”creştinopate” ale polonezilor lui Kaczynski şi ungurilor lui Viktor Orban. Nu toate obiecţiile celor care-i găsesc discursul câh sunt neîntemeiate.

Într-o atmosferă tot mai incendiară, pe plan european, Ludovic Orban a enunţat ca program liberal şi fără necesarele nuanţări aderenţa la valori şi concepte obsesiv invocate şi de populişti, şi de extrema dreaptă. În plus, a comis necuviinţa de a aminti elogios de un Brătianu antisemit, care a riscat iresponsabil, la Conferinţa de Pace de la Paris, ca România să piardă uriaşele câştiguri teritoriale obţinute la masa verde, doar pentru că voia cu orice preţ să împiedice încetăţenirea evreilor autohtoni ori preluaţi de ţara întregită de la Ungaria, Austria şi Rusia. De parcă evreii nu şi-ar fi jertfit numeroşi fii în războaiele de independenţă şi de întregire naţională. 

Nu ştie Orban cine era antisemitul care l-a precedat cândva la cârma PNL? Nu ştie el cum anume s-a ”bătut” Brătianu ”la negocierile de pace”, demisionând, pentru că, spre eterna lui ruşine, n-a vrut în ruptul capului să accepte ca evrei din comunitatea unui Moses Gaster şi Lazăr Şăineanu să fie cetăţeni români ? Atunci să pună mâna pe o carte. Sau face aluzii la Brătianu pentru că se mândreşte cu antisemitismul lui ori vrea, oportunist, să-i facă pe alţii, care ştiu istorie, s-o creadă? În acest caz, după Holocaust, care s-a soldat numai în România şi teritoriile ocupate cu sute de mii de victime ale antisemitismului, n-are ce căuta la butoanele unui partid liberal.

Nu neştiinţa pare a fi aici problema. Ci politicianismul care nu-şi face iluzii cu privire la valoarea provocării. Oportunismul şi duplicitatea lui Ludovic Orban sunt vădite. Dar ele nu-i epuizează portretul. Din unghi politic, liderul PNL e destul de lucid ca să cunoască atât starea de spirit naţionalistă a majorităţii liberalilor din ţară, fără de care n-are cum să-şi păstreze locul în fruntea partidului, cât şi pericolul pe care-l reprezintă AUR pentru voturile formaţiunilor guvernamentale. 

Contextul politic intern şi internaţional

A aprecia just declaraţia lui Orban înseamnă a înţelege corect contextul ei naţional şi internaţional. AUR n-a apărut pe scena politică românească din senin. Cum nici AfD nu s-a ivit spontan între partidele germane. Ambele sunt, parţial, efectul devastatorului discurs stângist apusean, afurisind patriotismul, familia, tradiţiile creştine, din sila faţă de care prea mulţi români din diaspora au optat la ultimele alegeri pentru un partid populist de dreapta anterior inexistent iar acum reprezentat cu aproape 10% în parlament. Anterior, aceiaşi alegători optaseră fără să clipească pentru partide de centru-dreapta. Dar oare ce i-a speriat ca să ştampileze formaţiuni suspecte de putinism? 

Ce i-a împins spre antioccidentalism, xenofobie, fundamentalism religios ori antisemitism pe nişte români care, departe de cei suferind în ţară de o modernitate întârziată, sunt martorii direcţi ai postmodernismului apusean? Nu polarizarea prin ceea ce mulţi, tot mai alarmaţi, percep drept abdicarea vestului (şi a USR-PLUS) de la propriile valori iudeo-creştine, cele care au dus la iluminism şi i-au conferit Apusului vigoarea eliberatoare manifestată în Declaraţia de Independenţă a Statelor Unite? Dar ce mai înseamnă azi această declaraţie pentru elita neomarxistă, americană? 

NPR, postul naţional de radio american, s-a folosit de prilejul sărbătorii naţionale de la 4 iulie spre a lansa acuze de ”rasism” la adresa faimoasei Declaraţii de Independenţă a SUA. E vorba, nota bene, de poate cel mai luminos act întemeietor redactat în răstimp de veacuri, care stipulează, din 1776, ”egalitatea tuturor” oamenilor creaţi de Dumnezeu şi constituie şi azi sursa inspiraţiei multor luptători pentru democraţie. 

Cum a ajuns un post naţional să osândească documentul fondator al propriei naţiuni, care e temeiul luptei pentru drepturi civice şi egalitatea tuturor în faţa legii, indiferent de rasă şi de apartenenţă etnică, sexuală şi religioasă? Actul de naştere al unui popor devenit farul democraţiilor de pe planeta albastră? Gândirea logică, diferenţiată, nu mai pare să aibă nicio trecere. 

De ce-ar avea, de vreme ce fundaţia Gates cheltuieşte miliarde ca să ”repare” sistemul american al educaţiei, astfel încât la ora de matematică să nu li se mai ceară şcolarilor să rezolve corect o problemă de aritmetică? Fiindcă a cere soluţii corecte e cotat mai nou, de către mişcarea woke, drept ”rasism”. Acesta să fie progresul? Anularea ştiinţei şi reperelor istorice? Revenirea, în numele drepturilor omului şi al democraţiei, ca şi al antirasismului, la politici identitare, rasiste, pe bază de culoare a pielii, din unghiul cărora culoarea albă a dermei cuiva ar fi, chipurile, un rău implacabil, probând ”rasismul interent” al persoanei cu pricina, aşa cum susţin mişcări neo-marxiste ca BLM sau Antifa? Sau hipersexualizarea discursului public şi şcolar, astfel încât orice iritare iscată de confruntarea perpetuă a unor copii cu perversiuni ale pornografiei hetero- sau homosexuale să fie cotată automat drept manifestare de extremism bigot, de fanatism reacţionar sau de fascism?

Căderea în capcana totalitară

Absenţa gândirii diferenţiate e regretabilă mai mereu, dar mai ales în judecarea meritelor şi neajunsurilor marilor opţiuni politice actuale. Oamenii peste care nu s-au abătut niciodată atrocităţile dictaturilor proletariatului sau ale hitlerismului se aruncă orbeşte în braţele unor ipocrite promisiuni socialiste şi colectiviste. Iar oamenii trecuţi prin oroarea experienţei naziste şi comuniste n-ar vrea pentru nimic în lume s-o repete. Or, tocmai obsesia rău canalizată a evitării ororilor trecute, cuplată cu insuficienţa informaţiei despre capcanele totalitare ale unor doctrine actuale prezumtiv menite a le evita, precum şi importul de aiureli ca expresii ale gândirii ”avansate” a celor mai avansate ţări ale lumii alcătuiesc reţeta reactualizării marilor pericole ale istoriei europene. Iată de ce e nevoie de circumspecţie multă în rândul observatorilor societăţilor multilateral mutilate de Holocaust şi comunism, precum cea germană sau cea română, înaintea plonjării în vâltoarea războiului cultural  importat de Bătrânul Continent din lumea anglo-saxonă.

Căci nu e nimeni infailibil. Nici Occidentul. ”My country, right or wrong”? Sau mai degrabă ”my west, right or wrong”? E bine de reamintit că identitatea naţională, socială şi religioasă a fost întotdeauna, în ultimele secole, materia primă din care s-au confecţionat ideologiile, salvaţionismele, mişcările fanatice de masă, extremismele, totalitarismele. 

E simplu de arătat cu degetul spre dictatori infami şi criminali ca Putin. Nu sunt greu de criticat nici populiştii europeni, gen Viktor Orban şi Kaczynski. Dar să ne amintim şi de voturile celor din urmă. 

Dacă în locul integrării valorilor tradiţionale în discursul democratic modern le detestăm şi cenzurăm ori le vituperăm în cor cu extrema stângă, lăsându-le pe mâna populiştilor şi sub controlul extremei drepte, de ce se ne mirăm de ascensiunea, oricum greu de oprit, a unor hipnotizatori? A unui Hitler, alias Cipolla, vrăjitorul lui Thomas Mann, sau gangsterul Arturo Ui, imaginat de Brecht? Chiar vrem înapoi la ”aur” cuzisto-legionar? La postcomunismul pesedist? Vrem să ne reafundăm în rasism şi dictatură? În bigotism religios idolatru, ateu ori fundamentalist? Sau nu ni se mai pare interesant ce se întâmplă la urne şi la numărătoarea voturilor?

Atunci să continuăm să ignorăm realitatea. Să ne calmăm, dând vina tuturor relelor doar pe homofobie, suveraniştii europeni, pe Moscova şi pe ”modernizarea întîrziată”. Şi s-o ţinem langa, blestemîndu-i incontinent pe liberali, creştin-democraţi şi pe conservatori pentru ridicarea pe scut a unor valori respectând egalitatea în faţa legii, naţiunea, patriotismul, familia şi tradiţiile creştine.

Petre M. Iancu - Deutsche Welle