Unde a condus cearta dintre Băsescu şi  Blaga

Vasile Blaga     FOTO: Adevărul

De început o mică istorioară. După mazilirea lui Roman şi preluarea conducerii PD de Băsescu, principalul colaborator în conducerea treburilor politice şi de partid i-a fost Vasile Blaga; organizatoric şi cu totul remarcabil, în campaniile electorale. S-a dovedit un tandem de succes. Se credea că prietenia va fi veşnică.

Cu această credinţă, în cursul anului 2010 i-am făcut o vizită D-lui Blaga la Ministerul de Interne şi i-am sugerat să-l atenţioneze pe Băsescu asupra consecinţelor grele privind imaginea sa publică urmare expunerii prezidenţiei prin baruri, prin pieţe, dansând cu ea bătuta ţigănească etc. Nu numai că Dl. ministru şi-a însuşit ideea, dar anume licărire din privire m-a făcut să cred că este încântat de ea. Mi-a promis că-l va sensibiliza. Nu la multă vreme, respectiv la 7 septembrie  2010 Dl. ministru îşi prezenta demisia.

Preşedintele i-o fi transmis puternica sa nemulţumire pentru implicarea în celebra manifestaţie contestatară de la Cotroceni a unor angajaţi ai MI ( în uniforme) care i-au aruncat caschetele peste gard făcândul „fiară ordinară”.

De atunci, relaţia între cei doi s-a răcit treptat până la cota de îngheţ. Dovada palpabilă ne-au furnizat-o alegerile conducerii PDL din iulie 2012. Începând cu acel eveniment, în PDL apele s-au despărţit, iar prin ricoşeu, întreaga politică de dreapta bâjbâie – deocamdată neputincioasă – în încercarea de a se impune opiniei publice.

Doctrina de dreapta este unică şi unitară. În opinia mea, a fost şi este fidel exprimată în principiile formulate de conducătorii de marcă ai României, brătienii şi ţărăniştii. Dar azi politica de dreapta şi-o revendică nu mai puţin de 5 formaţiuni dacă luăm în seamă şi România Liberală a D-lui Chiliman. Nu intră la socoteală actualul PNL care practic face o politică de stânga.

Dintru început dilema: cum poţi felia dreapta în aşa fel încât să profite tuturor şi încă la modul victorios? Dacă PDL se menţinea întreg, o platformă unitară, inclusiv sub raport organizatoric se putea coagula în jurul lui.

Apreciez două principale cauze pentru care dreapta postdecembristă – în care s-au investit atâtea speranţe – este mereu în degringoladă. Odată pentru că, cu rarisime excepţii, conducătorii ei n-au onorat comportamental aşteptările. Nu i-au îmboldit principiile, ci interesele pentru care au basculat oportunist peste linia de demarcare. A doua oară, pentru că întreaga politică românească este hiperbolic personalizată. Toţi vor să fie şefi, iar paternalismul istoriceşte moştenit îi încurajează. Fiecare „părinte” aspiră la „tron” şi îşi recrutează prozeliţii, divizând electoratul.

Imperativul momentului este unitatea dreptei nu divizarea şi fărâmiţarea ei.

Concret, PDL s-a rupt. Băsescu îşi reface cu sprijinul multor migraţi propria dreaptă populară. Blaga nu se lasă. Elitele ( unele dintre cele mai valoroase) se regrupează şi ele. Formaţiunea lui Ungureanu catalizează la rându-i o seamă de valori. PNŢCD considerându-se realul depozitar al dreptei aspiră la refacere, chiar dacă nu la întâietate. Chiliman va rupe rândurile liberalilor. Cum arătam mai sus, fiecare pe mâna lui. Cum să satisfacă dreapta atâtea pretenţii? De unde?

Este dureros că cel puţin până la această oră nu se „vede” această realitate. Şi mai grav, se acceptă cu uşurinţă previzibilele ei consecinţe. Imperativul momentului este unitatea dreptei nu divizarea şi fărâmiţarea ei. S-ar putea? Sigur că da, cu o condiţie la îndemână: fiecare să se considere un soldat al ţării iar nu un căpitan al propriei ogrezi. Iar exemplul l-ar putea da tocmai cei care au rupt PDL-ul, adică Băsescu şi Blaga.