Al doilea este cuprins în expresia „Pas cu pas”, iar acesta defineşte strategia, care se înscrie între două extreme: vitezomania lui „de pe azi pe mâine”, sau „peste noapte”, şi amânarea, dusă până la „A doua venire a Domnului”. În sfârşit, sloganul-emblemă „Se poate” ne oferă temeiul schimbării şi el stă între extrema fatalismului lui „Asta-i situaţia, n-avem ce-i face”, aflat în opoziţie cu libertinismul iresponsabil, după care „Se poate orice”. De altfel, axioma clasică a Liberalismului sună aşa: „Este permis tot ceea ce nu este interzis”, numai că unii liberali se opresc doar la „este permis” şi uită complet de „este interzis”. Capul de afiş al celui de al doilea pericol, adică libertinismul şi libertinajul,  este neo-liberalul Călin Popescu Tăriceanu,  pe care l-am numit omul cu un singur papion şi cu cinci neveste consecutive.
 
Cu al său „Proiect de ţară”, Klaus Iohannis a câştigat alegerile la un scor surprinzător, probabil că surprinzător şi pentru dânsul. După instalarea la Cotroceni, urmează în chip firesc aşteptarea şi curiozitatea alegătorilor, a celor care au votat pentru, ca şi a celor care au votat contra, adică a celor care l-au votat pe oponentul Victor Viorel Ponta. A urmat aşa-numita „Perioadă de graţie”, de 100 de zile, perioadă care, prin tradiţie,  poate justifica anumite greşeli ale noilor aleşi într-o funcţie de răspundere.. S-a încheiat şi această perioadă, iar în cercetările lor recente, sociologii constată o scădere aproape dramatică a popularităţii lui Klaus Iohannis, după criteriul numit „Încredere”. Trecând peste coeficientul de eroare, fie ea una intenţionată sau neintenţionată, a acestor investigaţii, starea de fapt a scăderii încrederii este una reală. După părerea noastră, acest fenomen are mai multe cauze, care pot explica pe deplin, şi pot justifica, dar numai până la un punct, menţionata scădere a  „Încrederii”.
 
1. Victoria în alegeri a lui Klaus Iohannis a fost explicată „în fel şi chip”, ca să zicem aşa. Referindu-ne la acest fapt, surprinzător până la un punct, l-am explicat prin nu mai puţin de patru factori („Raţiunile misterului unui vot”). Înainte de turul 2, când  cuplul Ponta-Dragnea, pentru a câştiga cu orice preţ a alegerile, negociau absolut orice, inclusiv alianţa dintre România Mare şi UDMR, candidatul Klaus Iohannis a luat hotărârea fermă să nu negocieze absolut nimic. Candidatul avea în vedere relaţia dânsului cu alegătorii, deci cu poporul, nu cu o formaţiune politică sau alta, cu un politician sau altul. În acea campanie, virtualul preşedinte s-a delimitat şi faţă de Traian Băsescu, precizând că acesta a fost un preşedinte „jucător”, pe când dânsul îşi propune să fie un preşedinte „mediator şi integrator”. Aceasta nu înseamnă că dânsul ar trebui să negocieze toate conflictele din ţara noastră, aşa cum se aşteaptă unii sau alţii. Dacă ar da curs acestei aşteptări, abia atunci, preşedintele ar ajunge să fie, la limită, un virtual Dictator. Dar, Klaus Iohannis cunoaşte foarte bine care sunt atribuţiile şi răspunderile unui preşedinte, ca şi ale celorlalţi şefi din vârful multiplelor ierarhii care ne împânzesc ţara. Le cunoaşte foarte bine şi nu îşi depăşeşte aceste atribuţii, care sunt înscrise în „Constituţie”. Se pare că într-un mediu în care corectitudinea este simulată formal, mai ales de către demnitarii politici, dar este trasă pe sfoară - în primul rând de către ei -, a fi corect implică nişte riscuri, mai ales riscul de  nu fi înţeles şi de a fi răstălmăcit..
 
2. Un al doilea factor, care explică scăderea popularităţii constatată de către sociologi, este deja faimoasa „Tăcere” a lui Klaus Iohanis. Această „tăcere” a fost exprimată într-un alt slogan-emblemă, extras şi el tot din gândirea populară, adică „Fapte, nu vorbe!”, care este în consens şi cu zicătoarea „Vorbă multă, sărăcia omului!”. Dintr-o perspectivă istorică mai largă, putem observa o modificare a conceptului de personalitate, iar în acest sens puem distinge între personalitatea romantică şi personalitatea modernă. În primul caz, persoana devenită personalitate este omniprezentă, asemeni bunului Dumnezeu, iese într-un relief pregnant, ca să fie văzută şi auzită continuu şi de către toată lumea. O formă degradată a acesteia este, fără îndoială, Victor Ponta, căruia, din recuzita romantică, îi mai lipsesc doar  pletele în vânt. Personalitatea modernă stă, într-o formă anonimă, în centrul unui sistem, de care este responsabilă, asigurând optima funcţionare a acelui sistem. Îi vedem, sau îi auzim, pe Barack Obama şi pe Angela Merkel, prezenţi non-stop pe „Sticle” şi flecărind la întâmplare vrute şi nevrute!? Altfel spus, „se dă artist” cine nu este cu adevărat artist, întrucât acela care este cu adevărat artist nu mai simte şi nevoia suplimentară „să se dea artist”. Aici, tăcerea lui Klaus Iohannis iese suplimentar în evidenţă – i s-a spus şi „tăcere zgomotoasă”- şi prin comparaţie cu Traian Băsescu, care este şi un vorbăreţ, dar nu un flecar, cum este Victor Ponta, ca şi mulţi  alţii din aceeaşi familie oratorică.
 
3. Adversarii, de aceea sunt adversari, pentru ca, în oricare situaţie, să-şi caute şi să-şi găsească reciproc şi cu orice preţ, „Nod în papură şi pete în soare”. Povestea iniţială, aceea cu copiii „vânduţi” de primarul sibian Klaus Iohannis, s-a stins, dar au intrat pe rol  alte poveşti, sau fapte reale, dar răstălmăcite, adică duse-conduse „De la  ţânţar la  armăsar”. După coabitarea simulată, şi prins cu ocaua, mică sau medie, a proprietăţilor sale private, tot Victor Ponta îl ia la refeg pe Klaus Iohannis, pentru cele şase faimoase case, cumpărate şi închiriate, după metoda „pas cu pas”, am completa noi. Numai că Victor Ponta este un social-democrat, frământat de grija („Sorge”, i-ar spune Heidegger) faţă de „cetăţenii simpli”, mai ales de cei săraci, pe când Klaus Iohannis este liberal, fiind şi liber să-şi cumpere case şi să le închirieze, dacă vrea, cu condiţia să respecte Legile, chiar de Parlamentul României elaborate. Ar fi suficient să comparăm averile majorităţii demnitarilor social-democraţi cu averea lui Klaus Iohannis, ca să ne facem o idee despre natura social-democraţiei din România, de la Adrian Năstase încoace, Ion Iliescu fiind singurul „Sărac, dar cinstit”. Se adevereşte şi aici mai vechiul enunţ, după care „Dacă vrei să compromiţi o idee, du-o în România!”.
 
4. Mass-media şi-a adus şi îşi aduce în continuare „contribuţia creatoare” în pictarea imaginii actualului preşedinte. În replică firească şi necesară faţă de somnolenţa optimistă şi visătoare a presei socialiste, mass-media post-decembristă a mers total pe libertatea  cuvântului şi a opiniei. Însă, în ţările numite „civilizate”, există şi o Deontologie a celor două libertăţii conjugate. În SUA a apărut şi conceptul de „Political correctness”, dar, după părerea noastră, Corectitudinea este un principiu fundamental al oricărei Deontologii, şi nu vizează doar politica, ci şi mass-media. În afara unei limitări minime şi raţionale –„Limitaţia care nu limitează”, cum îi spune Constantin Noica-, libertatea, din oricare domeniu al vieţii sociale, se converteşte uşor, sau „pas cu pas”, în libertinism şi libertinaj, după cum am mai arătat, în chip chiar repetat. Actuala noastră mass-media merge masiv pe excepţii şi pe senzaţional, fiind vorba mai ales de negativul senzaţional. Dar, Klaus Iohannis nu are nimic senzaţional în gândire şi în comportament. De aceea, în acest climat, marcat de anonimat, mass-media merge, în informaţiile date sau manipulate,  pe anonimul şi dubiosul „Din surse”, iar unde nu găseşte ce râvneşte, ea inventează sau exagerează. De aici, un întreg şir de bănuieli sau de acuze bazate pe neînţelegeri şi răstălmăciri. Intră aici: numărul şi preţul călătoriilor în străinătate a preşedintelui Klaus Iohannis, vacanţa prelungită, repararea unor clădiri, etc., până la „Prima Doamnă” şi lungimea fustei dânsei în raport cu genunchii. Noroc cu faptul că preşedintele Klaus Iohannis a dublat vacanţa din Oceanul Atlantic cu vacanţa din Marea Neagră, adeverind astfel că, deşi este sas şi este protestant, rămâne, totuşi, un fiu al poporului român, majoritar ortodox. În pofida scăderii cifrelor din sondaje, personal îmi păstrez mai departe încrederea în preşedintele Klaus Iohannis, om care se ţine de cuvânt, deşi este omul faptelor tăcute. Reluând un corolar enunţat cândva, credem că schimbarea în bine a României are azi trei puncte de sprijin, sau pârghii: DNA şi instituţiile conexe, care îşi lărgesc „frontul de lucru”,iar recentul caz al primarului Sorin Oprescu adevereşte că DNA nu va intra prea curând în şomaj, apoi este  preşedintele Klaus Iohannis cu „Proiectul de ţară”, ce trebuie pus în joc mai activ, pentru a depăşi obstacolele ce-i stau în cale, şi, în sfârşit, dar nu în ultimul rând, vine poporul român, adică partea lui bună, dacă aceasta se va angaja la noile alegeri aşa cum a făcut-o în ziua de 16 Noiembrie 2014.
 
PS. Ca Şef al Radioului public (SRR), am dat doar două interviuri, unul la instalare şi altul la plecare. Raţionamentul meu era foarte simplu. Orice aş spune, în mass-media va fi răstălmăcit „în fel şi chip”. Dacă intervin şi corectez erorile, le ofer jurnaliştilor o altă şi nouă „materie primă” pentru alte tălmăciri şi răstălmăciri. Dacă această harababură se extinde ca o reacţie în lanţ, atunci, oare, când mai are Şeful vreme să se gândească la problemele instituţiei, respectiv să o conducă „pe calea cea bună”, cum le place sociologilor să  spună!?