Un scuipat care mă onorează

În general, nu iau în considerare postările unor comentatori care mă jignesc şi îmi aduc injurii, dar, de această dată, m-am simţit dator să fac o precizare: scuipatul lor mă onorează!

Am fost pus la zid şi înjurat pentru că mi-am exprimat un drept, acela de a condiţiona votul meu de susţinerea a trei principii: legalizarea căsătoriei între persoane de acelaşi sex; scoaterea orelor de religie din programele şcolilor de stat; eliminarea pensiilor speciale şi a scutirii de la plata impozitului pe proprietate a cultelor religioase. Îi anunţ că înjurăturile care mi-au fost adresate după publicarea ultimului text pe blog, n-au făcut altceva decât să-mi sporească respectul pentru concetăţenii mei care au curajul să-şi asume orientarea homosexuală şi să lupte pentru a fi recunoscuţi ca cetăţeni cu drepturi depline ai acestei ţări.

Revenind la comentariile pe care le-am stârnit cu textul meu, mulţi dintre cei care se împotrivesc dreptului persoanelor de acelaşi sex de a se căsători şi care au comentat civilizat pe marginea celor scrise de mine aduc în discuţie tot felul de argumente moral-religioase, cel mai des întâlnite fiind cele care ne explică că Biblia condamnă homosexualitatea şi că obligaţia sacră şi socială a familiei este să procreeze. Nu pot fi de acord cu argumentele lor. Personal, cred că ar trebui să ne detaşăm de religios atunci când vorbim de stat, de lege, de viaţa cetăţii. Să facem distincţie între credincios şi cetăţean. Orice credincios este un cetăţean, dar nu orice cetăţean este un credincios.

În esenţă, instituţia căsătoriei este o instituţie laică şi nu trebuie confundată cu cununia, o practică religioasă. Căsătoria este o uniune legalizată, un contract, prin care două persoane s-au decis să întemeieze o familie. De aici rezultă o serie de drepturi şi obligaţii. Motivele pentru care se căsătoresc doi oameni nu sunt relevante pentru ofiţerul stării civile. În mod normal, n-ar trebui să fie important pentru stat nici sexul celor doi viitori membri ai familiei. Nu scrie nicăieri în lege că o familie are obligaţia de a avea copii, de a procrea, iar dacă nu fac asta li se desface căsătoria.

Sunt conştient că subiectul legalizării căsătoriei între persoane de acelaşi sex este unul extrem de sensibil şi că partidele şi majoritatea politicienilor evită să se pronunţe pe această temă, de teama pierderii unor voturi. Dar nu pot fi de acord cu laşitatea lor când încearcă să se ascundă în spatele organizării unor „consultări populare“, atunci când indică posibile soluţii pe această temă. Nu cred că cetăţeanul X, Y sau Z trebuie să decidă cine are dreptul de a se căsători într-o ţară şi cine nu. Ce credeţi că ar răspunde majoritatea dintre români la întrebarea: „E bine ca un creştin să se căsătorească cu o musulmancă?“. Fac pariu că ştiţi răspunsul.

Nu-mi este frică de musulmani, ţigani, negri, homosexuali, bisexuali etc. Nu îmi este frică de concetăţenii mei care respectă legile din această ţară, care merg zilnic la muncă, care îşi sărută iubitul – iubita pe stradă, care râd, care sunt fericiţi. Îmi este frică, în schimb, de ignoranţă, de intoleranţă, de ură, de manipulare, care, exacerbate, duc la o societate în care nu mă regăsesc.