Un partid de patrimoniu la răscruce. Mizele Congresului PNL

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

La adăpostul celor 40% din alegeri, PSD deţine puterea absolută în România. Iar „puterea absolută corupe absolut”. Sub biciul unui Daddy, partidul guvernează discreţionar, punând între paranteze groase regulile democratice, bunul simţ, respectul faţă de lege şi de cetăţean. Preocupările principale? Îmbogăţirea pe seama statului (adică a noastră), controlul presei şi al justiţiei.

Vă sună cunoscut? Tocmai am descris contextul politic din vara lui 2003. Asemănările cu prezentul sunt cât se poate de reale şi de îngrijorătoare. Istoria nu se repetă, spunea cineva, dar rimează. Diferenţă majoră dintre atunci şi acum este calitatea României de stat membru al NATO şi UE, care poate fi însă periclitată dacă actuala putere persistă în a tentative de a ne arunca în trecut prin iniţiative tip OUG 13 sau crize politice iscate doar pentru interesele unor bieţi politruci. În 2003 priveam cu groază la posibilitatea consolidării puterii PSD prin câştigarea alegerilor din 2004 de către Adrian Năstase. Ar fi fost, probabil, game over pentru democraţia românească. În faţa acestei perspective, soluţia pe care am ales-o, pe baza principiilor mele, a fost să mă înscriu în PNL. 

Am mai făcut această confesiune şi nu mă feresc să o fac din nou: atunci, la vârsta de 18 ani, am crezut alături de mii de tineri (şi mai puţin tineri) români că PNL este soluţia istorică de care viitorul României avea nevoie. M-am dus la organizaţia sector 1, unde aveam domiciliul, şi mi-am depus adeziunea. Aveam şi am în continuare convingeri de dreapta şi un respect profund pentru toate partidele istorice româneşti şi lupta acestora de secole pentru democratizarea ţării noastre. De supravieţuirea şi de capacitatea lor de a se reforme depinde într-o bună măsură progresul României. 

Nu am făcut un secret nici din motivele pentru care am renunţat la calitatea de membru PNL acum mai bine de 10 ani: era un partid în care condiţiile pentru a stimula implicarea membrilor, mai ales a celor din organizaţiile de tineret, erau practic inexistente. Nu exista un sistem de atragere a membrilor sau de onboarding, nu era stimulată implementarea proiectelor pentru comunitate şi nu aveau loc întâlniri de substanţă între membri. Am înţeles că acesta a devenit, de fapt, modelul falimentar de funcţionare şi organizare a tuturor partidelor „consacrate” din România postdecembristă. De aceea am decis să înfiinţez, alături de alţi prieteni şi colegi „bolnavi de România”, o nouă mişcare civică şi politică, PACT. Chiar asta ne-am propus de la început: să oferim un model de partid nou, curat, modern şi participativ, complet diferit de cel FSN-ist.

Reforma reală a clasei politice se poate face din două direcţii, ambele necesare, ambele importante. Apariţia partidelor noi este binevenită şi trebuie susţinută de o reformă electorală reală, care să garanteze aceleaşi reguli pentru toţi competitorii politici. Un alt efect al partidelor noi este să forţeze schimbarea în bine a celor vechi. În momentul de faţă, Partidul Naţional Liberal are această şansă – mai întâi pentru România, apoi pentru dreapta românească şi, nu în ultimul rând, pentru PNL însuşi.

Ar trebui să ne pese tuturor de ceea ce se întâmplă în PNL în aceste zile, fie şi numai pentru că asaltul PSD-ului asupra modernizării României şi al statului de drept are nevoie de o opoziţie fermă, lucidă şi stabilă. Iar dintre partidele politice, PNL rămâne principala forţă de opoziţie, în ciuda scorului slab de la alegerile parlamentare. Rezultatele alegerilor parţiale (mai ales succesele de la Târgu Jiu sau Roman) şi frământările altor forţe mai noi sau mai vechi confirmă acest lucru: PNL este partidul cu cele mai mari şanse de a se bate de la egal la egal cu PSD.

Chiar dacă unii alegători nu mai văd în PNL în momentul de faţă o soluţie credibilă, răspunsul Partidului Naţional Liberal trebuie să fie acelaşi ca de fiecare dată când s-a aflat în criză: înnoirea. Or, partidul Brătienilor a demonstrat de nenumărate ori în istorie că ştie să facă asta, dovadă că este singurul partid istoric care a supravieţuit până astăzi. Democraţia din România va rezista atâta timp cât PSD va avea o opoziţie solidă, comparabilă cu forţa puterii.

Forţele politice noi, dar şi societatea civilă activă au nevoie de un partener de discuţie care să deţină resursele pe care ele nu le au: structuri în teritoriu, aleşi locali, experienţă administrativă. Iar acesta nu poate fi decât PNL.

Ne aflăm într-un context fără precedent în care toate partidele politice - fie de la putere, fie din opoziţie - se află în criză din cauza conflictelor interne. Congresul PNL ar putea da şansa Partidului Naţional Liberal să încheie luptele interne şi să se consolideze temeinic, profitând de slăbiciunile competitorilor săi.

În plus, PNL este „condamnat” să aibă succes în contextul celui mai important test electoral pentru România: alegerile prezidenţiale din 2019. Ultimele şase luni ne-au furnizat suficiente dovezi ale faptului că democraţia din România, statul de drept şi lupta anti-corupţie au #rezistat şi datorită implicării ferme a Preşedintelui Klaus Iohannis. Prin luările sale de poziţie din perioada protestelor împotriva Ordonanţei 13, Preşedintele s-a situat „de partea bună a istoriei”, aşa cum remarca influentul American Jewish Committee, care i-a conferit şefului statului cea mai înaltă distincţie a sa (Light Unto Nations) în timpul vizitei în Statele Unite.  De fapt, în ultimele şase luni, motivele de apreciere pe plan internaţional şi creşterea prestigiului României vin dinspre Preşedinţie. Nu vreau să ştiu unde s-ar fi ajuns dacă la Palatul Cotroceni aveam un Preşedinte „roşu”. De aceea, realegerea lui Klaus Iohannis este un pas obligatoriu pentru democraţia din România. Iar această realegere este imposibilă fără un PNL reformat, puternic şi credibil. Iată de ce Congresul PNL al acestor zile are o importanţă majoră nu doar pentru istoria celui mai mare partid de dreapta din România, ci şi pentru soarta democraţiei româneşti.

Cel care va ieşi câştigător în urma acestui Congres are o misiune pe cât de dificilă, pe atât de importantă: unificarea şi reformarea profundă a PNL, transformându-l în opţiunea oamenilor de dreapta din România. PNL a asistat neputincios în alegerile din decembrie la preluarea unor mesaje importante legate de consolidarea clasei de mijloc, scăderea taxelor şi crearea locurilor de muncă chiar de către principalul său competitor electoral – PSD, un partid de stânga, cel puţin în teorie. Se pare că necesitatea propunerii unor teme definitorii, asumate ideologic, a fost înţeleasă acum de PNL. Atât cei doi candidaţi rămaşi în luptă, Cristian Buşoi şi Ludovic Orban, cât şi Viorel Cataramă, a cărui candidatură nu a fost acceptată de către forurile de conducere din PNL, au în moţiunile lor soluţii de dreapta la problemele României: încurajarea investiţiilor, scăderea intervenţiei statului în economie, susţinerea capitalului autohton.

De remarcat şi modul în care este organizat Congresul PNL: rata de reprezentativitate va fi una mult mai mare decât de obicei, participând în jur de 5000 de delegaţi. Aceştia au fost aleşi de un organism de la nivel judeţean, care se numeşte Colegiul Director Judeţean şi cuprinde preşedintele, Biroul Judeţean ales, preşedinţii organizaţiilor locale, primarii şi consilierii judeţeni. Mulţi dintre preşedinţii de filiale au anunţat deja că nu vor impune delegaţilor să voteze cu un anumit candidat, ceea ce va face din acest Congres al PNL unul dintre cele mai democratice foruri ale unui partid politic în istoria politică recentă din România.

Marele pariu al noului preşedinte PNL va fi să dezlipească de pe marca liberală eticheta de „blat” cu PSD. Opoziţia nu trebuie mimată, ci făcută convingător, asumat şi constant. Mica înţelegere provincială cu „baronii roşii”, deşi poate comodă pentru unii lideri locali, mai ales în timpul unei guvernări PSD discreţionare, trebuie să dispară complet atât din acţiunea politică, cât şi din percepţia publică. Disocierea de PSD va trebui să se producă la toate nivelurile: ca acţiune politică, ca discurs, ca mod de organizare şi funcţionare a partidului, ca mod de raportare la cetăţean. Sper ca PNL să înţeleagă că pentru a recâştiga electoratul pierdut el nu trebuie să devină un „PSD de dreapta”, ci pur şi simplu un alt fel de partid politic: participativ, modern, curat, meritocratic. Un partid care ştie să-şi valorifice toate resursele umane. Dacă ar fi făcut asta cu ceva timp în urmă, poate încă m-aş fi numărat printre membrii lor, alături de mulţi alţii.

O misiune atât de grea poate fi dusă la capăt doar de un lider în adevăratul sens al cuvântului. PNL are nevoie de un preşedinte puternic, dar nu în accepţiunea nedrept atribuită de multe ori acestei calităţi. Un lider puternic nu înseamnă un politician care „dă cu pumnul în masă” şi se înconjoară de executanţi. Într-adevăr, astfel de comportamente ne arată mai nişte degrabă politicieni nesiguri şi orgolioşi. Iar prăbuşirea lor este inevitabilă şi se va produce mai devreme sau mai târziu, întrucât este un model falimentar într-o democraţie. Este cazul lui Traian Băsescu şi, mai recent, al lui Liviu Dragnea, al cărui declin auto-provocat începe să se vadă. 

Un lider puternic înseamnă un vector ferm şi curajos în ceea ce priveşte poziţionarea politică. Publicul îi va premia mereu pe cei care-şi asumă decizii şi merg cu ele până la capăt, pentru că răzgândirea şi inconsecvenţa duc orice figură politică în derizoriu. A lupta pentru principiile tale, indiferent care sunt acelea, este o trăsătură tot mai rară şi tot mai căutată în politica românească. Cum spunea regretatul Corneliu Coposu: „Negociem orice, dar nu negociem principii”. În acelaşi timp, un lider puternic înseamnă şi un jucător de echipă, care să armonizeze toate punctele de vedere din partid. În acelaşi timp, un lider pune mai presus de interese personale viitorul şi continuitatea partidului şi mai ales ceea ce poate face partidul pentru România. PNL nu a fost niciodată un partid supus toanelor unui lider şi nici nu trebuie să ajungă vreodată aşa.

Zilele acestea marchează un moment de cotitură pentru viitorul PNL, ultimul partid istoric rămas pe scena publică românească. Miza este supremă şi depinde de cel care va fi preşedintele ales la Congres. Având în vedere profilul descris mai sus, Ludovic Orban ar putea fi liderul de care PNL-ul de azi are mare nevoie. Se pot spune multe despre acesta, dar nimeni nu poate afirma că nu ar fi un om devotat Partidului Naţional Liberal. Este totodată omul convingerilor sale şi un adept al devizei istorice „Prin noi înşine”. Să ne amintim că a fost singurul lider liberal care s-a opus alianţei cu PSD şi unul dintre puţinii care s-au opus aducerii lui Theodor Stolojan la conducerea partidului, împotriva căruia a şi candidat în 2002, prima sa tentativă de a prelua preşedinţia PNL (nereuşită). Au mai urmat două eşecuri, împotriva lui Crin Antonescu şi a Alinei Gorghiu. Dar niciodată Ludovic Orban nu a ameninţat că părăseşte PNL sau că va abandona partidul. Şi nici n-a facut-o.

A fost un om de echipă, chiar şi atunci când nu era de acord cu conducerea. Şi. să recunoaştem, acesta este un lucru rar în politica românească, în care politicienii „îşi iau jucăriile şi pleacă” după un insucces intern, eventual rupând (cu dinţii) din partidele lor (vezi UNPR, PMP, ALDE etc.). Iar când spunem „a muncit”, ne referim inclusiv la munca de jos: din filială în filială, din bloc în bloc, din uşă în uşă (la o campanie pentru locale acum ani de zile, ne-am trezit cu el la uşa apartamentului, cu o broşură în mână). Chiar şi în această campanie internă, Ludovic Orban a reuşit să viziteze fiecare filială judeţeană de două ori, o performanţă cu adevărat remarcabilă. A făcut un tur de forţă şi la recentele alegeri parţiale, mergând în majoritatea localităţilor în care PNL avea candidaţi, dând semnalul că fiecare campanie este importantă, iar un partid are nevoie de victorii pentru a guverna şi pentru a avea şansa schimbării în bine a României.

Ludovic Orban a mai trecut un test important. În momentul în care a fost deschis dosarul DNA pe numele său, acesta a renunţat pe loc la calitatea de candidat PNL la Primăria Capitalei pentru a nu compromite imaginea partidului său, în ciuda lipsei unei decizii definitive. Într-un peisaj politic în care cel mai mare partid politic (PSD) se încolonează în spatele unui condamnat penal (Liviu Dragnea), Ludovic Orban a refuzat să rişte soarta partidului său, deşi avea doar calitatea de inculpat şi se ştia nevinovat. În cele din urmă, instanţa a confirmat asta şi acesta a fost achitat.

Acum Ludovic Orban are şansa să câştige preşedinţia PNL şi să demonstreze că un partid de patrimoniu poate scrie din nou istorie în România. Un lucru e cert: indiferent cine va câştiga competiţia internă, PNL ar trebui să rămână unit şi să facă opoziţie totală la abuzurile PSD. Fără compromisuri şi fără ezitări. Altfel, va avea soarta tristă a PNŢCD, răpus de „sistem”, în meandrele democraţiei postdecembriste.

Unul dintre motivele pentru care am ales implicarea politică a fost convingerea că România nu are un partid de dreapta modern, puternic şi îndreptat către cetăţeni. Există acum noi iniţiative în această zonă, precum PACT, dar ele nu pot să crească peste noapte. Până atunci, PNL are şansa de redeveni partidul de dreapta în care mulţi alegători speră să regăsească o opţiune politică viabilă, iar mulţi actori politici un partener onest de dialog şi de construcţie. Dar pentru a ajunge acolo, PNL trebuie mai întâi să-şi aleagă un lider.

A contribuit Alin Iliescu

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite