Un partid nu e un club. E o firmă

Bunul meu prieten Andrei Caramitru şi mulţi alţii din USR nu pierd nicio ocazie să spună şi să scrie peste tot că e o democraţie bine cimentată la ei în partid. Acelaşi fel de democraţie despre care se vorbeşte şi în societate, cea egalitaristă, care face, de pildă, că deciziile interne să fie luate consensual şi cu pondere egală.

Ca votant al lor şi ca susţinător implicat, pe mine mă alarmează peste poate această „corectitudine“, mai ales că e un amar şi repetat deja-vu. Am fost foarte aproape sau chiar în interiorul mai multor experimente politice în ultimii 30 de ani, şi am văzut cum excesul de egalitarism intern a contribuit decisiv, direct sau indirect, la aproape toate eşecurile.

Un partid nu este un club sau vreo asociaţie care are ca obiectiv satisfacţia membrilor, să-i ajute să se realizeze, să-şi împlinească aspiraţiile şi să le protejeze orgoliile. Sunt şi astfel de organizaţii, desigur. Marea majoritate, de fapt. Dar un partid e altceva. Din acest punct de vedere, ONG-urile (să le zicem astfel) se împart în două mari categorii: cele care au ca obiectiv principal beneficiile pentru membri şi cele ai căror membri altruişti vor să facă bine celor din afara organizaţiei: săraci, bolnavi, animale rănite, comunităţii etc.

Când obiectivul principal asumat este în afara organizaţiei, trebuie să faci în aşa fel ca şansele atingerii obiectivului să fie maxime. Adică exact ca într-o firmă. Acolo deciziile nu se iau prin vot lărgit şi egalitarist, ci li se cedează celor care sunt mai bine pregătiţi, mai competenţi, mai inteligenţi, mai puternici, mai influenţi faţă de piaţă şi de cei din afara companiei.

Într-o firmă eşti plătit, printre altele, ca să accepţi o astfel de dictatură ierarhică, fără să comentezi dincolo de anumite limite. Într-un partid nu eşti plătit, ţi se cere la fel de mult, aşa că nu poţi impune aceleaşi reguli de supunere ca într-o companie. Aici trebuie să fie ceva foarte aproape de democraţia din societate, nu prea se poate altfel. Mai ales că toate statutele şi regulile partidelor şi organizaţiilor politice sunt publice şi ar fi aproape imposibil pentru alegătorul de rând să înţeleagă cum de un partid promite democraţie în societate, însă la ei în curte e pe dos.

Însă în interiorul partidului, unii (cei mai mulţi, de fapt) trebuie să îşi cedeze singuri din drepturi către cei care au mai multe şanse să ducă organizaţia către obiectivul propus, mai bine, mai repede, cu avantaje cât mai multe. Asta dacă binele comun e ceea ce i-a adus şi îi ţine în organizaţie. Altfel, e simplu egoism, interes propriu, vanitate, arivism. Dacă eşti mai prost, trebuie să-ţi cedezi drepturile către cel mai deştept din partid şi să-l laşi să decidă şi în locul tău. Dacă eşti tot atât de deştept, însă altul are o şansă în plus (prin noroc, conjunctură sau orice altceva), la fel, îl susţii necondiţionat, chiar şi când opiniile tale sunt diferite.

Dacă cineva încearcă să abuzeze de democraţia internă dintr-un partid, atunci e foarte probabil ca acela să aibă alte scopuri. Meritocraţia e foarte eficientă într-un partid, şi poate face o diferenţă majoră faţă de celelalte doar dacă e susţinută de cedarea voluntară a drepturilor de către unii membri.

Eu aş vrea ca USR să fie organizat şi să funcţioneze în interior ca o firmă, nu ca un gentlemen’s club sau o casă de ajutor reciproc. Pe mine şi pe toţi ceilalţi care investim într-o astfel de firmă ne interesează rezultatele finale şi sustenabilitatea, ca peste tot în lume. Nu mă interesează defel membrii de partid şi aspiraţiile lor personale, nu vreau să finanţez orgoliul sau dorinţa cuiva de a ieşi în evidenţă sau de a demonstra ceva cu orice preţ. Sper să nu-mi pară rău după bani...