Un paradox ideologic: şi Dughin ar cânta în piesa Taxi

Nimic mai interesant – din perspectiva unui istoric al culturii, civilizaţiei ori ideilor – decât dezbaterea recentă despre gusturile lui Dumnezeu în materie de lemn şi spaţii mici. Şi, atunci când evoc perspectiva unui istoric al ideilor, arăt explicit că nu mă aplec asupra adevărului unei teze sau dezbaterii de fond, ci strict asupra formei în care anumite direcţii culturale se combină şi renasc de la o epocă la alta.

În fapt, modul în care elitele româneşti actuale se poziţionează în chestiunea Catedralei Mântuirii Neamului reprezintă o ruptură semnificativă faţă de dihotomia stabilă tradiţionalism versus modernitate din cultura română. 

Până acum, Biserica Ortodoxă Română era reperul şi creatorul direcţiei naţionale tradiţionaliste. Deşi într-o măsură mai mică faţă de Rusia, Serbia sau Grecia, BOR promova mai degrabă ceea ce este local, răsăritean şi testat de secole. Uneori, asta implică o anumită slăbiciune pentru slavonă; alteori, un refuz al Luminilor şi al „stricăciunilor modernităţii“; în sfârşit, în multe cazuri asta însemna o pasiune pentru biserica mică de lemn, „autentic românească“, în opoziţie cu orgolioasa catedrală de piatră a Occidentului.

Pe de altă parte, direcţia modernizatoare din cultura română – laică, occidentalizantă, hrănită parţial de filiaţia latină a intelectualilor ardeleni – promova un univers citadin şi uban, în care „cetăţeanul egal” şi construcţia spaţioasă din piatră reprezentau, paradoxal, idei consubstanţiale (la Roma, după faimosul incendiu atribuit lui Nero – sau, în funcţie de tabără, creştinilor – a devenit obligatoriu ca orice casă să fie din piatră şi să aibă minim trei etaje, pur şi simplu pentru că aşa supravieţuiesc oraşele, deci civilizaţiile moderne). Direcţia modernizatoare, cu alte cuvinte, în opoziţie cu Biserica tradiţionalistă, consideră că Dumnezeu poate fi găsit şi în biserici înalte de piatră – aşa cum se întâmplă oriunde la vest de Olt. 

Dezbaterea despre Catedrala Mântuirii Neamului a dat peste cap, aparent, logica stabilă şi predictibilă a taberelor modern versus tradiţional. Pentru că, în esenţă, prin asumarea Catedralei, BOR a făcut un pas conceptual fundamental către modernitate (cu toate implicaţiile sale, pozitive şi negative: Mercedes pentru popi, dar şi o poziţie mai relaxată faţă de păcate văzute cu ochii radicali de fraţii ruşi). Prin Catedrală, Biserica Română a arătat că vrea să intre în sincronicitate cu Vestul, să devină urbană, să construiască durabil în mijlocul modernităţii, să fie chiar cool – cu săli de conferinţe şi parcări în jurul bisericii.

În raport cu acest gest, elita poate cea mai modernă şi avangardistă – cea artistică – a reacţionat printr-o repoziţionare absolut spectaculoasă: asumându-şi argumentele ortodoxismului tradiţionalist, pravoslavnic, pur şi dur. Faptul că Dumnezeu iubeşte lemnul şi spaţiile mici (lucru care e perfect valid teologic şi evanghelic) au crezut şi cred şi cei mai radicali anti-modernişti ai ortodoxiei. Şi Dughin ar cânta cu entuziasm în clipul Taxi, cot la cot cu Bănică jr.    

O răsucire la care Bălcescu sau Lovinescu nici nu ar fi visat: Biserica să devină un actor al modernităţii urbane şi occidentale, în timp ce elitele liber profesioniste să preia aparatul argumentativ răsăritean şi localist.