Aşa că, lăsând deoparte orice măsuri de distanţare menite să-l ferească de contagiunea până mai ieri compromiţătoare, dl Iohannis găseşte azi că „pesta” cu pricina e benignă, ba chiar poate stimula sistemul imunitar necesar învestirii şi supravieţuirii unui nou guvern liberal conceput...in vitro.

Aşa se face că, de unde vitupera împotriva partidului care a fost „timp de 30 de ani o piedică în dezvoltarea României” şi pe care nu s-a sfiit să-l acuze în 2020 că „se luptă să dea Ardealul ungurilor” făcând „o majoritate toxică” împreună cu UDMR, astăzi, dl preşedinte o-ntoarce ca la Bruxelles şi anunţă ritos că „trebuie să ne apucăm de treabă cu cei care vor să fie cu noi”. „Noi” însemnând, desigur, atât pluralul majestăţii (prezidenţiale), cât şi alianţa PNL-UDMR. „Unde să căutăm majorităţi decât în Parlamentul României? Cineva trebuie să guverneze şi cineva trebuie să sprijine Guvernul prin majorităţi”, a adăugat şeful statului, referindu-se - nomina odiosa - la PSD, evident. Fiindcă USR a fost decretat de aceeaşi instanţă supremă „crizator” (lingviştii să se abţină!), iar AUR, spre deosebire de PSD, încă n-a primit nota de trecere la reexaminare. Pardon, reevaluare.

Şi de unde în iulie anul trecut îi punea la zid pe Ciolacu&Co. că au creat intenţionat şi „cu un cinism inimaginabil” o criză sanitară, „făcând harcea-parcea puţina legislaţie pe care am avut-o pentru a gestiona această pandemie” şi trăgând de timp pentru a nu fi adoptată o nouă legislaţie, acum, ce să vezi?, dl Iohannis vede perfect rezonabil ca doritul Cabinet Ciucă „să rezolve problemele românilor şi problemele României: pandemia, criza energetică, venirea iernii şi reformele” fix cu susţinerea PSD în Parlament. Şi, desigur, cu implicarea guvernamentală a UDMR, formaţiune şi ea blamată vara trecută că „pactizează cu PSD”.

Ce nu e deloc clar e cum crede şeful statului că ar putea atrage voturile social-democraţilor pentru planul său. Mai exact, cum ar putea convinge partidul indicat „clar şi răspicat”, în noiembrie 2020, ca fiind „principalul vinovat pentru acest dezastru” din ţară să şteargă totul cu buretele şi să devină suporter pentru „Team Ciucă”. Sau cum va converti la reformism o formaţiune învinovăţită că, din cauza „corupţiei şi incompetenţei guvernelor” sale, „care au blocat dezvoltarea, nu au investit în infrastructură şi au direcţionat fondurile publice către clientela de partid”, „nici o reformă nu a fost dusă până la capăt în România, nici o reformă care s-a dorit reală nu a scăpat nesabotată de PSD”.

Sau poate dl Iohannis speră ca, momind pesediştii cu niscaiva funcţii de rang secund, nebătătoare la ochi, dar aducătoare de avantaje, „partidul nociv, care numai la beneficiul şi la nevoile oamenilor nu se gândeşte”, va avea un moment de căinţă şi purificare, devenind nu doar frecventabil, ci chiar agreabil! O socoteală mai degrabă iluzorie, trădând o tot mai pregnantă desprindere de realitate.

Poate că politica e, într-adevăr, o artă a compromisului, în care – cum zicea Nicolae Iorga- „numai boul e consecvent”, dar există şi decizii dezonorante, care pecetluiesc cariera celor ce se visează rămaşi în istorie ca oameni de stat. Are neamţul o vorbă referitoare la caracter: „Ein Mann, ein Wort”. Un om, un cuvânt. În cazul de faţă, mai potrivit ar fi: „Ein Mann, eine Lüge”. Pe româneşte, „un om, o minciună”. Sau mai multe.