Până să vină motivarea din care să înţelegem exact care au fost motivele de neconstituţionalitate, avem la îndemână doar comunicatul Curţii. Acolo se spune că legea privind pensiile aleşilor locali a încălcat trei articole din Constituţie. Două sunt mai degrabă tehnicalităţi de legiferare: nu este indicată sursa de finanţare a acestor pensii şi prevederile legii criticate nu sunt suficient de clare, precise şi previzibile, aşa cum obligă normele de tehnică legislativă. Ambele aceste carenţe pot fi, eventual, îndreptate în Parlament.

Cea de-a treia neconstituţionalitate vizează însăşi esenţa legii. Curtea a sancţionat încălcarea articolului 16 din Constituţie, care spune aşa: ”Cetăţenii sunt egali în faţa legii şi a autorităţilor publice, fără privilegii şi fără discriminări”. Identificând în lege un privilegiu sau o discriminare între cetăţeni, CCR sancţionează însăşi raţiunea de a exista a acestor pensii speciale.

Cum însă pensile speciale ale aleşilor locali îşi extrag existenţa din pensile speciale ale parlamentarilor - de unde au fost copiate întocmai şi principiile, şi modul de calcul - rezultă că, din acest moment, şi pensile speciale ale deputaţilor şi seantorilor capătă un puternic potenţial de neconstituţionalitate. Numai că această lege a fost deja promulgată, a intrat în vigoare şi singurul care o mai poate ataca direct la CCR este Avocatul Poporului, dar am serioase dubii că Victor Ciorbea o va face.

Când au elaborat legea pensiilor speciale pentru ei înşişi, parlamentarii au folosit principiul constituţional al caprei vecinului. Dacă magistraţii sunt putere în stat şi au pensii speciale, atunci se cuvine ca şi ei, parlamentarii, care sunt tot putere în stat, să aibă asemenea pensii. Ca să le justifice, ei au plasat în expunerea de motive o minciună colosală, cum numai parlamentarii pot pune într-un act oficial. Ei au zis că aleşii primesc indemnizaţii, care nu sunt asimilate salariilor, deci pierd drepturi de pensie. Numai că Statutul parlamentarilor spune explicit că indemnizaţiile sunt asimilate salariilor, cu toate drepturile prevăzute de lege. Deci li se reţin cotele de asigurări sociale ca la orice salariat, în baza cărora li se stabileşte pensia normală. Unu la mână.

Doi. Ceea ce omit parlamentarii este diferenţa de substanţă dintre ei şi magistraţi. În cazul celor din urmă, vorbim despre o carieră profesională, despre un corp de profesionişti cărora statul, ca să-i ferească de tentaţii şi să-i stimuleze, a decis să le confere un supliment la pensia rezultată din contribuţii, calculat într-un anume fel.

La parlamentari vorbim însă de o carieră politică, nu profesională. Aceştia au – sau e de dorit să aibă – deja o carieră profesională atunci când decid să intre în politică. Cum în timpul mandatului ei nu pierd, aşa cum am arătat, drepturi de pensie, indemizaţia specială pe care şi-au votat-o reprezintă în fapt o pensie paralelă, o a doua pensie, ceea ce îi plasează, aşa cum probabil va spune şi CCR, într-o poziţie privilegiată faţă de ceilalţi cetăţeni. Iată aşadar suficiente motive de neconstituţionalitate.

Aici survine responsabilitatea directă a preşedintelui Iohannis. În iulie 2015, el a cerut reexaminarea legii privind pensile parlamentarilor, iar în cerere invoca şi el destule argumente de tip constituţional. În decembrie însă, când legea i-a revenit, a pierdut pe drum toate argumentele de neconstituţionalitate, a refuzat s-o atace la CCR şi a promulgat-o. Atacând legea aleşilor locali şi obţinând şi o victorie în instanţă, premierul Cioloş l-a lăsat, poate fără să vrea, pe preşedintele Iohannis într-un uriaş ofsaid.

Din iulie şi până în decembrie, s-a mai întâmplat ceva: preşedintelui i s-a triplat salariul prin ordonanţă de gabrieloprea şi pereţii Cotrocenilor, coşcoviţi şi ei de aşa onoare, au surprins cu fidelitate un şoptit ”bogdaproste” tradus din limba germană.