Dacă va dori să menţină numărul populaţiei active, între 15 şi 64 de ani, această cifră ar trebui să fie 80 de milioane, ceea ce înseamnă 1,6 milioane de migranţi pe an.

Pe de altă parte, refuzul primirii de migranţi a stat la baza ascensiunii partidelor populiste de stânga (Mişcarea 5 Stele) sau de dreapta (Lega) la ultimele alegeri parlamentare din Italia. 17 milioane de italieni au aprobat unul din proiectele prioritare ale celor două partide care se află în prezent într-o alianţă la putere: expulzarea a 600.000 de migranţi. Strategia anti-migraţie este aducătoare de voturi în din ce în ce mai multe ţări: Italia a fost precedată de Germania şi succedată de Ungaria şi Slovenia. Partidele populiste par a se identifica progresiv cu agenda anti-migraţie, în timp ce ideea europeană este redusă la sprijinul acordat migraţiei.

Ȋn faţa acestei schimbări de paradigmă, Europa s-a refugiat în tandemul franco - german. Acesta nu mai are turaţia maximă, precum în timpurile lui Kohl şi Mitterand sau chiar Merkel şi Chirac ori Sarkozy, dar treptat se reface în faţa ameninţării extinderii agendei anti-migraţie. Germania nu a acceptat multă vreme ideile novatoare din punct de vedere financiar ale preşedintelui Macron. Odată cu venirea la putere a populiştilor în Italia, tandemul franco-german se reface. Matteo Salvini, din poziţia mult dorită de ministru de Interne, a lansat o ofensivă fără precedent anti-migraţie: navele organizaţiilor non-guvernamentale care participă la operaţiuni de salvare în Marea Mediterană nu mai pot acosta în Italia şi au găsit înţelegere tocmai din partea Spaniei - noul prim-ministru Sanchez, fidel familiei politice de stânga din care face parte, a acceptat preluarea migranţilor veniţi pe ruta africană. Franţa a balansat în direcţia Germaniei după acuzaţiile lui Salvini potrivit cărora ar practica un joc politic extrem de ipocrit, încurajând verbal migraţia dar nefiind de acord cu preluarea de migranţi. De ipocrizie poate fi acuzat şi noul guvern socialist de la Madrid care se declară pentru preluarea de migranţi dar deschide porturile Cataloniei secesioniste pentru preluarea acestora, fără a asigura mijloace financiare suplimentare. Probabil că reţeta cinică a lui Pedro Sanchez este de a opera un test: preluarea migranţilor de pe nava Aquarius (şi cele ce vor urma) contra o atitudine mai indulgentă faţă de secesionişti, în condiţiile în care stânga este bine reprezentată în guvernul catalan.

Europa are astfel de ales: transformarea într-o fortăreaţă, cu politici ferme anti-migraţie, dar cu riscul unei stagnări economice, ori transformarea în ceea ce unii politologi numesc „Eurafrica“, un continent multicultural, cu riscul mişcărilor sociale aferente împotriva noilor veniţi.

Tocmai în momentul în care refacerea tandemului franco-german devenise mult mai fezabilă pe linia opoziţiei la adresa populiştilor anti-migraţie din alte state europene, au început să apară probleme în cadrul coaliţiei de guvernare din Germania. Ascensiunea AfD a făcut ca CSU să fie mai distant faţă de CDU în problema migraţiei. CSU a dorit foarte mult la negocierile pentru formarea guvernului poziţia de ministru de interne pentru liderul CSU, Horst Seehofer (la fel cum Lega a dorit aceeaşi poziţie pentru Salvini sau FPÖ în Austria pentru Herbert Kickl). Se pare că în prezent cea mai râvnită poziţie într-un guvern, din partea partidelor populiste sau conservatoare, este cea de ministru de Interne, aşa cum în trecutul recent bătălia partidelor tradiţionale se dădea pe poziţia de ministru de Externe. Un ministru de Interne este cel mai credibil personaj în lupta anti-migraţie a acestor partide, cel care conferă credibilitate transpunerii în practică a agendei anti-migraţie.

Europa are astfel de ales: transformarea într-o fortăreaţă, cu politici ferme anti-migraţie, dar cu riscul unei stagnări economice, ori transformarea în ceea ce unii politologi numesc „Eurafrica“, un continent multicultural, cu riscul mişcărilor sociale aferente împotriva noilor veniţi. Există desigur şi a treia cale, o combinaţie a celor două opţiuni dar deocamdată nimeni nu o susţine, deşi ar fi probabil cea mai raţională cale de urmat.

Angela Merkel, într-o încercare disperată de a menţine unitatea tradiţională CDU-CSU, încearcă în prezent o soluţie inedită de rezolvare a unei crize politice interne: internaţionalizarea acesteia. A face din migraţie o temă majoră de dezbatere la proxima reuniune a Consiliului European este o opţiune riscantă: se poate ajunge la un consens şi în acest caz se poate reface parteneriatul CDU-CSU, ori se poate ajunge la un eşec şi în acest caz criza politică devine oficială şi în Germania. Cazul italian este extrem de instructiv în acest sens: o criză politică internă nu şi-a găsit rezolvarea prin încercarea de internaţionalizare (formarea unui guvern de tehnocraţi, apropiaţi de viziunea Comisiei Europene în ceea ce priveşte soluţionarea problemelor economice), ci prin accentuarea factorului intern de rezolvare a crizei (găsirea unui compromis în interiorul sistemului politic prin mai multă putere acordată partidelor politice în desemnarea membrilor guvernului). Italia arată că încercarea de a găsi soluţii dinspre Europa înspre nivelul naţional este o strategie riscantă. Pe de altă parte, Germania are o mai mare putere de convingere a partenerilor europeni decât Italia, prin urmare rezultatul iniţiativei doamnei Merkel este imprevizibil.

Toată această succesiune de evenimente ne arată că un anumit clivaj, pro sau anti-migraţie, devine cel mai important de pe scena politică, fiind imaginea reverberată a celui între adepţii cedării suveranităţii şi anti-globalişti. Clivajul stânga-dreapta rămâne relevant dar este pus în plan secund de cel care are la bază atitudinea faţă de migraţie. Cel dintâi clivaj este favorizat de atitudinea cameleonică a partidelor populiste: Mişcarea 5 stele nu a avut nicio problemă în a se ralia la retorica anti-migraţie a Lega. Aceasta înseamnă că o alianţă între populiştii de stânga şi cei de dreapta este oricând posibilă şi într-o altă ţară. În Germania, partidul de extremă stânga Die Linke are poziţii din ce în ce mai anti-migraţie, prin vocea liderului grupului parlamentar, Sahra Wagenknecht. AfD se poate coaliza cu Die Linke la următoarele alegeri pe modelul din Italia. Este posibil ca şi la alegerile pentru Parlamentul European din 2019 să existe o asemenea alianţă post-electorală a populiştilor de orientări diferite, în mai multe ţări.

Deocamdată, curentele pro şi anti-migraţie sunt într-o poziţie de relativ echilibru în Europa. Orice intensificare a fluxurilor migratorii, asemănătoare momentului 2015, va face ca acest echilibru să devină extrem de instabil.

Cum se poate ajunge la un compromis între forţele politice pro şi anti-migraţie? Datele din Eurobarometru ne arată că europenii ar dori ca Uniunea Europeană să se implice mai mult în problema migraţiei. Ce înseamnă acest „mai mult“ nu este deocamdată clar: unii ar vrea ca UE să stopeze migraţia printr-o implicare mai mare, alţii ar dori ca UE să preia tema migraţiei din sarcina unor guverne care sunt profund divizate asupra soluţiilor de urmat. Indiferent de raţiunea opţiunilor exprimate, un lucru este clar: antidotul la populism şi mai ales la armonia contrariilor între populiştii de stânga şi cei de dreapta este mai multă Europă şi nu mai puţină Europă.

Aceasta este dezbaterea fundamentală a Europei în prezent, soluţiile găsite putând influenţa următoarele generaţii. Toate ţările sunt confruntate cu pericolul ascensiunii populismului, chiar dacă migraţia poate să nu fie întotdeauna motorul poziţionării unor astfel de partide. Deocamdată, curentele pro şi anti-migraţie sunt într-o poziţie de relativ echilibru în Europa. Orice intensificare a fluxurilor migratorii, asemănătoare momentului 2015, va face ca acest echilibru să devină extrem de instabil. Dezbaterea actuală nu este de fapt despre migraţie: este de fapt despre valorile care vrem să fie puse în continuare la baza proiectului european.