Tronul şi strada

Împlinirea unui an de la alegerea preşedintelui Klaus Iohannis, inclusiv sub presiunea străzii, poate fi un bun prilej de reflecţie –retrospectivă şi în perspectivă-  a relaţiei dintre alegători şi aleşi, mai ales în contextul numirii, în aceste zile, a guvernului Cioloş, tot sub presiunea străzii.

Putem porni de la scaun, obiect util pe care omul stă aşezat, încât el nu este nici „la pământ” şi nici „în aer”. Pe un scaun poate sta aşezat tot omul, mulţi dintre ei având şi „scaun la cap”, adică fiind şi cu mintea aşezată. Urmează fotoliul, pe care stau oamenii ieşiţi din comun, fie prin bogăţie, fie prin poziţia lor într-o ierarhie. Mai vine, în sfârşit, şi tronul, pe care stau regele sau regina, împăratul sau împărăteasa, şi care sunt sacralizaţi prin ritualuri religioase, fie ele creştine, sau necreştine. Dar, există şi o variantă profană sau laică a acestor fiinţe auguste, iar acesta este Dictatorul. Nefiind consacrat şi religios, adică urcat la ceruri, dictatorul poate fi prezent la oricare nivel al vieţii sociale, de la soţul-tată care „bate cu pumnul în masă”, până la fostul Şef al PCR. Prin definiţie, dictatorul dictează, iar toţi ceilalţi trebuie să scrie, fără nici o greşeală de ortografie. În caz de deces al unui rege, a fost consacrată formula rituală „A murit regele, trăiască regele!”. Dar, ea poate fi extinsă şi în cazul dictatorului, deci „A murit dictatorul, trăiască dictatorul!”, ceea ce în Coreea de Nord s-a şi petrecut, ca şi în alte zone geopolitice ale planetei numită Pământ. Şi se putea petrece şi la noi, Nicolae fiind înlocuit de Nicu, dacă dictatorul nu era eliminat.Eliminarea dictatorului este una dintre consecinţele „mişcării străzii”, la scară naţională, dar ea este corelată şi cu alţi factori, de natură chiar personală.

În cazul ţării noastre, formula rituală devine şi ea una originală, adică „A murit dictatorul, trăiască preşedintele!”. Altfel spus, este adevărat că dictatorul a murit, dar înclinaţia spre dictatură, ca mentalitate, a rămas. Faptul că Ion Iliescu a fost un dizident este un fapt cert, dincolo de oricare îndoială a adversarilor săi, sau a neştiutorilor. Ion Iliescu s-a delimitat faţă de fostul dictator inclusiv prin aprobarea condamnării şi executării acestuia. Dar,  acel „socialism/comunism cu faţa umană”, dacă ar fi fost să fie , tot socialism/comunism era, unul doar cu „faţa-faţada” umană, rămas însă, mai departe, unul dictatorial. Doar virtuală la Ion Iliescu, înclinaţia spre dictatură este deja evidentă la Adrian Năstase. Opţiunea lui Ion Iliescu, dincolo de răstălmăcirile adversarilor săi, sună foarte simplu şi clar, iar aici o reformulăm şi mai explicit, adică „Decât să fiu un hoţ bogat, prefer să fiu un om sărac şi cinstit”. Nu este vorba aici de nici un „elogiu al sărăciei”, cum s-a tot spus, ci de o opţiune între valorile morale cinstit-necinstit (/hoţ), în două situaţii-limită, adică bogăţia-sărăcia. Adrian Năstase, fiind şi dânsul un „băiat deştept”, a reuşit să îmbine – „în mod armonios”, cum se spunea pe vremuri - puterea politică personală cu puterea financiară a celorlalţi „băieţi deştepţi”, confraţi sau colaboratori. În limbajul lui Bulă, a reuşit „Să împace capra personală cu varza socială”. Aici urmează opera de selecţie, care este şi o operă de autoselecţie, prin care se ajunge, încet şi sigur, la ceea ce am numit „incest politic”. Adrian Năstase l-a selectat, spre exemplu, pe Vasile Sebastian Dâncu, unul dintre studenţii noştri exemplari. După câtăva vreme, acest membru fondator al „Cercului de la Cluj” s-a retras, şi probabil că vom afla cândva toate motivele acelui „pas înapoi”, sau „pas lateral”. Dar, Adrian Năstase l-a selectat şi pe Victor Ponta, personaj mediocru şi de un oportunism scandalos, care a stat constant în vizorul nostru critic, încă din perioada alegerilor prezidenţiale din 16 Noiembrie, 2014.

Acum, privind înapoi, putem vedea că ceea ce numim „războiul palatelor” a început pe vremea lui Emil Constantinescu, care s-a declarat ulterior „învins de sistem”. Războiul este reluat într-un nou duet, care era de fapt şi un veritabil duel între premierul Călin Popescu Tăriceanu şi preşedintele Traian Băsescu, deci între palatul „Cotroceni” şi palatul „Victoria”. Fiul  politic al lui Adrian Năstase, deci şi nepotul, tot politic, dar nu şi la fel de politicos, al lui Ion Iliescu, este Victor Ponta. Dacă îi urmărim biografia, putem vedea linia lui de evoluţie, care este o diagonală ce se apropie periculos de  verticala. urcării. Cu Victor Ponta, ca şi cu alţii ca el, pare să se confirme enunţul unui gânditor existenţialist, după care: „Fiecare Eu tinde să ajungă Dumnezeu”. În această mişcare ascendentă, oricare compromis este considerat unul „admisibil”, chiar şi legitim, de către jucători, încât şi imposibilul devine posibil. Ceea ce în istorie nu a fost posibil niciodată şi nicicum, adică alianţa dintre  social-democraţie şi liberalism, devine posibil în varianta USL. E ca şi cum ai combina apa cu uleiul, dar, ce nu face omul pentru „Niţică veşnicie”, cum i-ar spune Tudor Arghezi!? Numai că cei doi confraţi politici, Crin Antonescu şi Victor Ponta, sunt umbrele profane ale fraţilor Cain şi Abel, din „Sfânta Scriptură”, deşi nici azi nu ştim precis care dintre ei este Cain şi care este Abel, ei schimbându-şi mereu poziţiile, într-un alt duet devenit duel. Duelul devine aproape sângeros atunci când se petrece între Traian Băsescu şi Victor Ponta. Acuzaţia repetată pe care fostul procuror Victor Ponta o formulează  la adresa fostului marinar şi căpitan de vas, Traian Băsescu, este concentrată într-un singur epitet: „Dictator”. Oricâte păcate ar avea, sau i-ar atribui adversarii politici, totuşi, în pofida aparenţelor, Traian Băsescu nu are stofă de dictator, ci numai de şef, lider, manager, sau oricum altcumva i-am mai spune. Tot în pofida unor aparenţe, în care adaptările oportuniste ocupă locul principal, stofă de dictator are de fapt Victor Ponta. Fostul premier, care de fapt a  fost „demis” de o altă „mişcare a străzii”, are chiar stofă de tiran. Cezar a fost un dictator, pe când Caligula a fost un tiran, de unde şi versurile epigramistului nostru „Caligula, imperator / Şi-a făcut din cal, senator / Groza, însă, mai sinistru / Şi-a făcut din bou, ministru”. Un dictator ţine cont de nişte reguli şi principii, oricare ar fi acestea, pe când tiranul procedează arbitrar, adică decide şi face ce-i vine sau îi convine lui, ce-i trece lui prin „tărtăcuţă”. De unde şi expresiile hedoniste sau voluntariste ale lui Victor Ponta, folosite la persoana întâi, care este tocmai  persoana EU-lui: „mie îmi place” şi  „mie nu-mi place”, „eu doresc” şi „eu nu doresc”, „eu aş vrea” şi „eu n-aş vrea” etc. Felul în care s-a comportat în campania electorală, mai ales în „dialogul” cu oponentul său,  Klaus Iohannis, este concludent în acelaşi sens. Adică, Victor Ponta a fost în stare să facă orice, pentru a ajunge în vârful piramidei puterii, adică la palatul „Cotroceni”. Deşi a murit nebun, Fr. Nietzsche era perfect lucid atunci când a scris propoziţia „Aceasta este nebunia lor, să ajungă cât mai aproape de tron” şi, dacă se poate, chiar pe tron, am putea completa noi.

Reprezentată intuitiv, mişcarea spre tron se petrece pe verticală, ea fiind contrapunctată, în anumite situaţii, de o mişcare pe orizontală, care azi  este numită şi „mişcarea străzii”.  

Asupra acestei „mişcări a străzii”, ca şi asupra recentului duet sau cuplu politic Klaus Iohannis - Dacian Cioloş, vom reveni în următoarea secvenţă.