Trec şi alegerile astea. Ne întoarcem la realitate. Cum?

În funcţie de simpatiile personale, va fi bucurie sau tristeţe. Va urma obişnuit scandal post-electoral, cu atât mai violent verbal cu cât, de fapt, numeni nu-l mai bagă în seamă deoarece se va repeta, logic, marele adevăr cum că “învingătorul ia totul şi, ca atare, are dreptate”.

Oricum, în cărţile de istorie, numele său va fi pomenit şi acesta este primul dintre privilegiile perene ale victoriei. În rest, după ce se va duce imaginea evanescentă a teancurilor de promisiuni, votanţii, opinia publică, adică noi ceilalţi muritorii de rând, ne vom întoarece la bătălia cotidiană cu o realitate care, deja dificilă acum, se anunţă cu mult mai complicată.

Şi chiar aşa va fi deoarece, departe să se potolească temeiurile bătăliei degradante de acum, ele se vor amplifica şi vor domina întreg anul viitor când vom avea douăm mari scrutine care vor defini modul în care se va împărţi puterea în ciclul următor. Şi, cum ştie deja toată lumea, de la binele partidului care va câştiga va veni şi cel al membrilor săi, după merite şi, ca să zic aşa, contribuţie la viaţa de partid. Restul rămânând să-şi ascută dinţii şi săbiile în opoziţie. Drept care, presiunea va fi şi mai mare ca acum, cu mult mai intensă şi mai amplă pentru va că cuprinde personalul angajat de partide la toate nivelele de execuţie, oameni care ştiu că au pentru ce să se bată până la capăt, cu mijloace mult mai dure şi mai extreme decât cele care s-au angajat în această sesiune electorală. Totul va fi cu mult mai personal decât acum, iar ce aţi văzut în săptămânile astea este doar o mică şi civilizat-potolită avanpremieră la ce se pregăteşte deja.

În consecinţă, teama mea este că, în loc să se întoarcă la realitate, politicienii vor dori sau vor fi nevoiţi să rămână în zona de promisiuni electorale, mereu mai umflate pe măsură ce realitatea le infirmă angajamentele anterioare. Cele pentru a căror neîndeplinire nu a răspuns, nu răspunde şi nu va răspun de nimeni. Urmarea este simplă: în loc să vorbim despre realitate, în loc să fie construit un plan coerent de tip viziune naţională, ne vom pregăti cu entuzias pentru următoarele alegeri şi apoi pentru celelalte, asta până la saturaţia publicului privitor şi obosind politicenii chiar înainte e a începe ceva. Singura scăpare este existenţa “tragicei, nefericitei, dureroasei moşteniri” lăsate cu drag de predecesori urmaşilor. Adică modul prin care, de 30 de ani încoace, contribuabililor li se explică, pe un ton dramatic, convins şi chiar cu lacrimi în ochi, că “aşa nu mai merge” şi că, slavă Domului, avem în faţă primul erou-arhanghel salvator al naţiunii în acest moment de primejdie.

Discuţia este atât de zemoasă electoral şi într-atât de patetic-demagogică, încât, după cum s-a văzut, poate umple cu succes spaţiul campaniilor electorale şi chiar crea impresia că aşa ar trebui să stea lucrurile. Dar e şi normal?

Nu cred.

Stilul acesta de dezbatere şi discuţiile pe care le implică ne distrag din ce în ce mai mult atenţia la realitatea (sau realităţile paralale) care se construiesc în spaţiile din jurul României, sisteme de conexiuni pratice şi alianţe de o extraordinară diversite care, dincolo de jocurile politice dar potenţate din plin de gândirea vizionară a unor politicieni, le obligă să lucreze împreună. Lucru esenţial după ce experienţa a arătat că, în condiţiile mondializării care a cuprins toate sectoarele vieţii naţiunilor, foarte multe dintre le ele nu dispun de îndestule resurse fizice şi intelectuale pentru a face faţă unui şoc care, nu îndestul de bine şi la timp estimat, le poate scoate de harta supravieţuitorilor istoriei.

Sigur că suntem parte din NATO şi UE dar  – în tehnica noastră de a nu supăra pe nimeni – nu aducem în faţa opiniei publice, nu introducem în dezbaterile electorale, discuţiile foarte grave din interiorul acestor structuri, puse în faţa unor dileme care sunt foarte aproape să le schimbe opţiunile strategice datorită conflictului între interesele dintre ţările occidentului, centrului şi estului european, suprapuse peste disputelor politice şi de securitate din NATO. Iar asta provoacă probleme pe tot lanţul de conexiuni ale ţărilor celor două organizaţii în raport cu sistemele internaţionale economice, comerciale, financiare cu prevederile lor specifice. Şi toată lumea îşi ia măsuri de precauţie, de asigurare şi reasigurare de securitate, intrând în diverse combinaţii permise de reglementările NATO şi UE, cu gândul de a constui baraje suplimentare de siguranţă. Inclusiv noi alianţe punctuale. Dar deschizându-se înspre parteneriate noi, inclusiv cu Rusia şi China.

Poate, cândva, vom vedea şi o asemenea viziune concretă  asupra legăturilor pe care şi le doreşte România pentru ca, în fine, măcar acum, să aibă o bază pentru a spune ce ar vrea să facă pentru a se lega fie şi numai de sistemele de infrastructuri strategice ale vecinilor noştri. Cel care,  la ei, au fost priorităţi absolute în planurile naţionale multi-anuale dar şi în doctrinele naţionale de securitate. Şi realizate prioritar pe baza unui consens multipartinic, ceea ce a garntat partenerilor externi predictibilitatea investiţiilor.

Consens pentru realizare de proiecte mari, proiecte strategice, cu garanţii guvernamentale cerute şi oferite pentru perioade de cel puţin un deceniu? Cine poate oferi asta la noi şi pe ce bază în raport cu cele trei decenii de experienţe înregistrate din ’89 încoace? Cred că aceasta este marea întrebare la care va trebui să se găsească un răspuns pentru că, pe fond, asta este şi urmează să fie în continuarea provocarea cu care se va confrunta România în contextul neliniştilor acute care preced o posibilă criză majoră economică mla nivel global. Acesta este motivul pentru care toate jocurile investiţionale sunt mai reţinute, se caută ţării cu garanţii de credibilitate şi predictibilitate. Există bani ,vor fi din ce în ce mai mulţi, concentraţi în mâna noilor puteri emergente, duetul China-India. Se caută, rapid, ţări care să fie o garanţie că banii pot fi investiţi în mari proiecte agreate formal de toate forţele politice naţionale ca priorităţi naţionale indiscutabile.

Până la urmă, nimeni nu va decide în locul nostru. Nimeni nu va spune că România “trebuie” sa facă ceva sau nu. Singurul lucru care chiar trebuie făcut este să ştim ce vrem. Să ştim şi să şi facem.