Transilvania noastră

Joc cu bâta, Brâul, Pe loc, Buciumeana, Poarga românească şi Mărunţel sunt 6 piese scurte, o suită numită „Dansuri populare româneşti”  compusă în 195 de maghiarul Béla Bartók, acest antropolog al folclorului românesc, născut într-un orizont în care trenul Europei începea să se oprească în haltele naţionalismului.

În plină alteritate identitară, sertarele prăfuite ale interbelicului ne oferă şi o mostră de toleranţă şi multiculturalism, anul 1924 fiind unul de referinţă, prin duetul magnific al maeştrilor George Enescu şi Béla Bartók în Sonata a II-a pentru vioară şi pian.

Nu aş putea opta între vioara lui Béla Bartók şi pianul lui George Enescu aşa cum nu mi-aş putea imagina vreodată,  o Transilvanie monocoloră cultural.

Mitul, justificarea istorică, legitimitatea născută în legendă, reprezintă misterul făuritor al naţiunii, imaginare, construite. Astăzi acestea s-au diluat, eroii se sting încet, sub lumina arhivelor, în întunericul adevărului.

Resentimentele generaţiei trecute, mai pot sta la aceeaşi masă cu fantomele prezentului, însă capacitatea lor de regenerare apune (vezi aici).

Istoria ultranaţionalistă a regimului naţional-comunist a pus cap în cap, „moştenirea milenară” a majoritarilor, cu dorinţa de rezistenţă, la galbenitul lumânării minoritare. Nu exista altă cale.

Mi-ar fi plăcut ca mai din fragedă democraţie să nu-i dorim pe maghiari, altfel decât ceea ce sunt, şi aş fi fost mulţumit ca aceştia să ne vadă exact aşa cum suntem, parteneri şi prieteni.

În micul nostru crâmpei de lume, Carpaţii au fost mereu coloana vertebrală care a dat forţă construcţiei naţionale, cel puţin la nivel mental, chiar dacă în realitate lucrurile nu au stat atât de roz. Nu la fel au stat lucrurile pentru maghiari, care vedeau Carpaţii,la fel unei graniţe fireşti a statului maghiar.

Mereu acel Ardeal/Erdely trezeşte frustrări legitime de ambele părţi, imposibil de înţeles de cealaltă parte. Primul pas spre o reconciliere reală este înţelegerea acestei frustrări legitime. Fiindcă o minoritate nu poate subzista fără utilităţile culturale ce o identifică, fiindcă o majoritate nu există fără raportarea la o minoritate.

Nu cred că ura durabilă, care a provocat întregul efect de domino al ultimelor două secole şi care şi-a consumat din energii în câteva veritabile bai de sânge, poate fi rezolvată peste noapte, înţeleasă şi trecută în uitare de popor.

În fond este firesc ca paznicii ambelor tradiţii să nu rezoneze rapid la acest echilibru. Nimeni nu poate valida o teză care subminează weltanschauung-ul, sistemul de valori şi credinţe pe care bodyguarzii sfintei naţiuni îşi fundamentează întreaga devenire. E ca şi cum le-ai lua punctul de sprijin. Universul se-ntoarce cu susul în jos. E uşor să-i respingem ca reacţionari sau protocronişti, în realitate ei fiind victimele unei paradigme sectare de înţelegere a lumii.

A privi trecutul ca pe un spectacol, te face mai liber, mai pregătit pentru viitor. Nu ştiu dacă cu Tompa Gábor sau Mihai Măniuţiu, nu ştiu dacă români alături de maghiari sau maghiari printre români, însă ştiu că astăzi graniţa este atât de scurtă iar acomodarea va creşte în viitorii ani.