Trădări contra principii

Retrospectiv, observăm două tipuri de politică urmate în România: politica principială, de promovare a interesului naţional şi politica conjuncturală subsumată intereselor politicianiste de tot soiul. Între altele, aceasta din urmă se fundează pe trădarea misiunii politice. În prezent traversăm o perioadă de maximă inflorire a trădării care la rându-i, justifică întrebarea încotro?, unde vom ajunge?

Nu numai unele partide; nu numai unii politicieni. Asistăm la o sarabandă a trădării pe întregul spectru politic. Fuga de la unul la altul, dezbinările, rupturile, replierile, revenirile, sunt pe punctul declanşării unui haos ameţitor tocmai într-o perioadă când am avea nevoie de stabilitate pentru a face faţă nevoilor stringente ale procesului de reconstrucţie şi integrare.

O constatare: politica principială şi-a avut izvorul în urmărirea neabătută, deseori cu erorme sacrificii, a interesului naţional. Politica principială izvoreşte din patriotism, din dragoste şi ataşament faţă de ţară, din conştiinţă şi responsabilitate. Brătienii, Maniu, Mihalache, Coposu sunt exemplele ilustrative ale politicii noastre principiale. Ei nu numai că nu şi-au trădat crezul, ideile şi valorile pe care le-au aşezat la temelia acţiunii politice dar au mers până la sacrificiul suprem întru apărarea lor. Generaţiile de politicieni care le-au urmat ar fi avut de unde învăţa.

Cauza esenţială a degrigoladei politice de azi constă în faptul că nu le-a urmat exemplul. Nu neapărat până la nivelul suprem. Nu poţi cere omului să se ridice la cote pentru care nu este zămislit. Necazul mare este că, cu mici excepţii care nu fac decât să întăreească regula, motivaţia psihologică a acţiunii politice de acum neglijează, ba chiar lezează interesul naţional, vizează doar interese personale sau interese de grup. Iar mecanismele - legislative, administrative, financiar-economice, ca să nu mai vorbim de cele politice - au fost şi sunt croite pe calapodul acestor interese. Vehicolul cu care sunt proiectate în spaţiul nostru mioritic este PUTEREA. La noi, în statul nostru atât de democratic, cine are puterea are totul. Adesea mai mult decât despoţii de odinioară.

Puterea se mobilizează preponderent în sfera financiar-economică, situată, uneori făţiş alteori pe ascuns, în spatele motivaţiunii politice. Politicienii infestaţi de morbul puterii se recrutează de pe două baricade. Unii (foarte mulţi) provin din vechile structuri de tip comunistoid. Atinşi de boală, ei nu pot trăi fără a fi la putere. Alţii, în special cei din generaţia mai tânără sunt pătrunşi de dorinţa, de mirajul puterii, până la limita fanatismului paranoic. Pe toţi îi uneşte un imbold, un crez comun: ORICE pentru putere.

Cu aceasta am ajuns la explicaţia reală a politicii de trădare. Pentru putere se sacrifică orice, se sacrifică totul. În faţa atracţiei puterii principiile pălesc atunci şi acolo unde ar fi putut prinde viaţă. Exemple, cu nemiluita. Să-l punctăm pe ultimul: relaţia PSD-PPDD. Vreţi o relevanţă mai murdară decât cea oferită de relaţia de până acum dintre cei doi? Are a face când e vorba de puterea în teritoriu ca şi la centru? Contează repercursiunile? S-ar putea ca pe plan intern, gestul să le aducă un câştig. Câţi dintre simpatizanţii celor două formaţiuni se vor sinchisi de murdărie? Contează ecoul pe plan extern? Câtuşi de puţin. Zilele acestea se face  calendarul şi aritmetica trădărilor. Implicaţi: PC, UNPR, PDL, PNL, PSD, PPDD cu un aiuritor du-te-vino, funcţie de realitatea sau perspectiva puterii.

Un exemplu îngrijorător ni-l oferă, alături de Dan Diaconescu, Călin Popescu Tăriceanu. Zic îngrijorător pentru că de la Dan Diaconescu nu te poţi aştepta la mai mult. Crede dl. Tăriceanu că alături şi pe mai departe alături de PSD, profesând o politică stângistă, va servi principiile PNL? Este înţelept ca în numele puterii cu orice preţ să pună partidul într-o situaţie dificilă?

În reglarea pe viitor a conturilor politice determinate de aiuritoarele migraţii şi trădări, de desconsiderarea elementarelor principii, un rol esenţial îl va juca opinia publică, electoratul. Sau cel puţin aşa ar trebui să fie. Nu se poate concepe o însănătoşire a climatului politic, o disciplinare a demersului politic aliniat minimalelor principii în jurul interesului naţional, fără un efort de discernere, de apreciere şi sancţionare electorală pe măsură din partea alegătorilor. Este aici una dintre responsabilităţile majore ale firavei noastre democraţii.