Toţi baronii, mâinile la spate!

De ceva vreme, nu prea multă, ce-i drept, îmi place ţara mea! Mi-a înviat sentimentul acela că da, dom’le, hai, că nu-i totul pierdut! Că n-om fi noi umiliţi, prostiţi şi furaţi până închidem ochii! Că n’or să ne mai calce pe grumaz, la infinit, toate hienele astea comunistoide până-n măduva oaselor, puii ăştia de nomenclaturişti, parveniţii ăştia ieşiţi de prin cele mai infecte cotloane ale ţărişoarei.

Că, în sfârşit, se face şi dreptate în ţara asta! În ţărişoara asta, în care toate scursurile împopoţonate în suleimani magnifici, toţi bişniţarii cu aere de aristocraţi, cu gâturile înfăşurate penibil în eşarfe de mătase, toţi cocalarii costumaţi, pe banii noştri, în Armani ne scuipă-n în faţă prin tot felul de ecrane. Ne dau lecţii de viaţă, de dragoste de neam şi patrie, ne ţin discursuri patetice despre cum o să ne fie nouă bine dacă îi mai slugărim încă vreo nşpe ani.

Îmi place ţara mea! Îmi place că, de-o vreme, pare că se sparge gaşca asta mafiotă şi coruptă, împânzită ca un cancer până-n ultimele celule de speranţă din sufletele noastre. Îmi place că nu mai trece o zi în care un baron, o mamă de baron, o slugă de baron sau orice slugă de altă slugă, înghesuiţi în tot felul de birouri ovale şi pătrate, nu-s târâţi afară din palatele lor nesimţite, ridicate cu palmele noastre bătute de atâta muncă.

Îmi place, poate naiv, că-i văd încătuşaţi, chiar şi măcar o noapte. Că-i văd cum le dispare rânjetul acela sfidător de pe feţele lor buhăite, rânjetul acela pe care n-ai să-l vezi niciodată pe chipul unui om răpus de grija zilei de azi. Îmi place să le văd disperarea şi freamătul că dacă, totuşi, le-a venit ceasul din urmă şi nu mai scapă? Dacă, totuşi, n-or mai prinde finele de an în grădinile lor cu palmieri, trântite în spatele palatelor? Îmi place să-i văd cum se tot numără, zi după zi, exasperaţi c-au mai pierdut unul pe drum. Îmi place cum urlă-n haită, trăgând cu disperare de leşurile baronaşilor trântiţi de atâta hoţie! Cum vor să şi-i salveze, îndrugând parşiv nişte lozinci de mici conducători în agonie. Delirând, tot pe ecrane, că ei sunt victimele sistemului ăsta dictatorial, pe care or să-l doboare, pentru binele ţărişoarei.  

Da, îmi place ţara mea! Din nou! Mi-e bine să le privesc ura pe chip, ura că nu mai pot face nimic decât să îşi jelească morţii. Ura că nu-nţeleg de ce tocmai ei, cei mai mari dintre cei mari, ei, care sugrumă toată puterea-n pumnii lor, ei, conducătorii absoluţi din structurile astea de stat transformate în maşini care să le facă , ei, care au ajuns, în sfârşit, cel mai sus, au mâinile legate. Ura că văd cum mutantul ăsta mafiot, înfipt până la sânge în vieţile noastre, e sfâşiat în văzul tuturor.  

Da, îmi place ţara mea! Îmi place că măcar un gram de speranţă îmi mai dă că pot trăi în ea. Că, poate, o să-mi cresc copilul în linişte în ea. Că, poate, n-o să-mi mai doresc ca el să plece oriunde o vedea cu ochii, numai să-i fie bine! Îmi place, chiar şi naiv, că poate vom crede din nou că suntem liberi. Că ţara asta este chiar a noastră!

P.S.: Victor Ponta, susţinut de baronul de Vrancea, Marian Oprişan, ne asigură că oamenii legii n-or să reuşească, până în noiembrie, să-i aresteze pe toţi cei 7,4 milioane de români care au votat, în 2012, pentru demiterea lui Traian Băsescu. Şi, poate pentru prima dată, sunt total de acord cu spusele domnilor de mai sus. Nici nu trebuie, Doamne ferească!, arestaţi toţi cei 7,4 milioane. Ci doar baronaşii, care ne sugrumă pe toţi cei douăzeci şi ceva de milioane.