Malta, Danemarca şi Marea Britanie (ultima ţară din motive evidente) au anunţat că nu vor să facă parte din această iniţiativă. Asistăm la un moment istoric, deoarece cooperarea în domeniul militar a fost pusă încă de la începutul construcţiei europene între paranteze, datorită existenţei NATO. A fost nevoie să treacă mai bine de 70 de ani pentru a realiza un proiect european complementar NATO, un proiect care să nu concureze această alianţă militară, ci să îşi poată dovedi viabilitatea în momente în care doar cooperarea intra-europeană poate fi eficientă.

Donald Tusk, Preşedintele Consiliului European, declara după summit-ul din 14-15 decembrie că adoptarea PESCO a fost „o veste bună pentru aliaţii noştri şi una proastă pentru adversarii noştri“. Într-adevăr, SUA nu se opune acestui proiect dar Federaţia Rusă are de ce să se teamă.

Consiliul European nu s-a rezumat doar la a semnala această iniţiativă dar a trasat şi obiectivele care trebuie îndeplinite. Statele participante trebuie să adopte planuri naţionale de implementare. Este necesară crearea unui Fond de Apărare European (deocamdată, statele participante nu vor aloca mai multe resurse pentru a participa la PESCO dar vor trebui să o facă în viitorul apropiat). Este nevoie de o revizuire a mecanismului de finanţare a costurilor pentru operaţiunile şi misiunile militare ale UE, precum şi de o mai mare mobilitate militară la nivelul statelor participante. Ȋn iunie 2018 subiectul va fi din nou abordat cu ocazia unui alt summit al Consiliului European. Mai mult ca sigur, tema va fi actuală şi atunci când România va deţine preşedinţia Consiliului European.

Există deja 5 proiecte majore PESCO: mobilitate militară; comandament medical; EUFOR - centru operaţional de răspuns la crize; asistenţă reciprocă în domeniul cibernetic şi echipe de răspuns rapid în domeniul atacurilor cibernetice; software sigur european pentru radio.

România participă la 4 astfel de iniţiative dar nu conduce niciuna. Statele care conduc iniţiative sunt: Italia (4), Germania (4), Grecia (2), Franţa (2), Spania (2), Olanda, Belgia, Slovacia şi Lituania (câte una). Astfel, România ocupă un deloc onorant loc 15 dintr-un total de 25 de state la capitolul proiecte conduse sau la care participă în cadrul PESCO. Această poziţie este cu mult sub potenţialul de cooperare militară al României.

Este PESCO compatibil cu actuala concepţie asupra apărării şi securităţii internaţionale din România? La prima vedere, răspunsul nu poate fi decât unul singur: avem ca obiectiv integrarea euro-atlantică, inclusiv în domeniul apărării. Dacă investigăm mai în amănunt problema, se poate descoperi cu surprindere că nu suntem pregătiţi dar România şi-a dat deja acordul pentru PESCO.

De exemplu, Strategia Naţională de Apărare a Ţării pentru perioada 2015-2019, adoptată în 2015, menţionează la capitolul apărare doar „dezvoltarea cooperării în domeniul industriei de securitate cu statele din spaţiul euro‐atlantic, prin valorificarea oportunităţilor de cooperare multinaţionale, în contextul iniţiativelor NATO şi ale Uniunii Europene“.

Această referinţă este mai degrabă la industria militară şi nu se referă la iniţiative de tip PESCO. Ȋn rest, referinţa la Uniunea Europeană nu apare decât într-un context vag în acest document, legat de „consolidarea profilului“ României în UE.

Programul de Guvernare 2017 - 2020, fiind adoptat mai aproape de finalizarea discuţiilor legate de PESCO, are o referinţă, dar şi aceasta foarte vagă:

„Politica Europeană de Securitate şi Apărare Comună reprezintă un proiect în care România trebuie să aibă o contribuţie importantă şi să îşi proiecteze viziunea privind securitatea regională în conţinutul acestei politici.“

Să fie oare aceste două paragrafe extrem de vagi din documente oficiale temeiul necesar şi suficient pentru participarea României la PESCO? Cum a fost definit mandatul de negociere acordat celor care au decis mai întâi participarea României la cele 4 iniţiative din cadrul PESCO, ulterior semnarea acordului şi apoi referinţa la acesta în cadrul Consiliului European din 14-15 decembrie?

Tratatul/Acordul PESCO (atunci când va fi elaborat, deocamdată este vorba doar de notificări de intenţie ale statelor participante) va trebui ratificat de către toate statele participante, inclusiv România.

Pe ce bază se va face ratificarea, din moment ce documentele care fac posibilă o asemenea manifestare de voinţă pur şi simplu nu există?

Liderii europeni au salutat PESCO drept o primă întruchipare a conceptului de „Europă cu mai multe viteze“. România a respins categoric o asemenea abordare, mai ales după publicarea Cartei Albe privind Viitorul Europei în luna martie a acestui an. Totuşi, participă în mod benevol la PESCO, având un rol activ, luând parte la 4 iniţiative ale statelor participante. Nu se poate argumenta deloc ideea că PESCO nu este o formă de integrare diferenţiată. Scenariul 3 din Cartea Albă, „cei care doresc mai mult realizează mai mult“ menţionează şi domeniul apărării:

„În acest scenariu în care UE-27 îşi desfăşoară activitatea ca şi acum, dar în care anumite state membre doresc să facă mai mult în comun, se formează una sau mai multe „coaliţii ale doritorilor“, care conlucrează în anumite domenii de politică. Printre aceste domenii de politică se pot număra apărarea, securitatea internă, impozitarea sau aspectele sociale.“

Altfel spus, România participă deja la scenariul „Europei cu mai multe viteze“, în domeniul apărării.

Prin urmare, nu suntem pregătiţi, din punct de vedere strict formal, să participăm la PESCO, negăm oficial rolul pozitiv al integrării diferenţiate dar o practicăm în domeniul apărării.

Participarea la PESCO este benefică României şi consolidează profilul de partener de încredere în domeniul apărării. Este însă necesară o discuţie publică despre domeniile în care România poate să aducă o contribuţie mai însemnată, actuala participare fiind sub potenţialul existent. Lituania are un potenţial cu mult mai redus decât al României în domeniul apărării şi totuşi a prezentat o iniţiativă în cadrul PESCO.

Ceea ce ar trebui să facă România pentru a veni cu o iniţiativă concretă legată de PESCO este lansarea ideii că statele Parteneriatului Estic pot adera la PESCO şi pot fi astfel integrate la o structură de securitate europeană, cu mai puţine garanţii decât cea oferită de NATO dar cu mai multe garanţii de securitate decât în prezent. Tratatul/Acordul PESCO va avea, din punct de vedere juridic, natura Convenţiei Schengen la care participă nu numai state membre UE, ci şi state terţe (Norvegia, Islanda, Liechtenstein). Va fi un tratat internaţional şi nu unul al Uniunii Europene. Republica Moldova ar putea face parte astfel din statele care participă la PESCO, ceea ce ar reprezenta un enorm câştig pentru securitatea regională. O astfel de abordare ar putea face parte din obiectivele României în vederea Preşedinţiei Consiliului European din 2019.

O altă abordare a Consiliului European din 14-15 decembrie care ar trebui să intereseze România se referă la educaţie. S-a decis crearea până în anul 2024 a 20 de universităţi europene, consorţii multinaţionale de universităţi. Studenţii înmatriculaţi la aceste universităţi vor obţine o singură diplomă dar vor studia în toate universităţile care participă la consorţiu.

Sunt universităţile din România capabile să iniţieze astfel de consorţii? Ori să fie primite în consorţii conduse de alte universităţi europene? Este conştientizată nevoia unei astfel de reflecţii la nivelul Ministerului Educaţiei, al Consiliului Naţional al Rectorilor sau al universităţilor? Deocamdată, nici măcar faptul că a fost enunţat un astfel de obiectiv strategic la nivelul Consiliului European nu este cunoscut.