A ceea ce se socoteşte a fi „Testamentul politic“ al lui Corneliu Coposu.

Aşternut pe hârtie cu puţină vreme înainte de o intervenţie chirurgicală ce s-a dovedit neputincioasă în faţa bolii, a vârstei şi a tot ceea ce au adus cu sine privaţiunile şi umilinţele fizice şi morale ale închisorii, Testamentul impresionează nu doar prin grija pentru destinul partidului pe care Corneliu Coposu l-a slujit încă din tinereţe. Partid căruia i-a asigurat supravieţuirea, fie ea şi numai simbolică, după desfiinţarea oficială din 1947 şi căruia i-a pregătit revenirea în legalitate şi în prim-planul vieţii politice româneşti îndată după 1989, încă din 1987, într-o vreme în care mai toată lumea din România credea, fără nici cea mai mică urmă de speranţă, în blestemata veşnicie a comunismului. Reamintesc detaliul că Seniorul Coposu a înscris PNŢ în Internaţionala Creştin-Democrată, un eveniment, despre care, dacă bine îmi aduc aminte, eu însumi am luat cunoştinţă cu scepticism şi resemnare dintr-o emisiune realizată la Europa Liberă de directorul din acea vreme al Departamentului Românesc, regretatul istoric Vlad Georgescu.

Poate mai importante chiar decât gândurile lui Corneliu Coposu legate de cei ce ar fi trebuit să îi continue peste ani lucrarea, sunt reflecţiile Seniorului despre ce este ori ar trebui să fie politica, despre cum s-ar cuveni să fie şi să se manifeste politicienii, despre stilistica apariţiei şi conduitei publice a acestora. Aceste reflecţii nu au fost niciodată pentru Corneliu Coposu doar nişte simple, sterpe concepte ori aspiraţii teoretice, ci principii de acţiune practică ce i-au călăuzit ferm conduita înainte şi după 1947, înainte şi după 1989.

Cei care la începutul anilor 90 au avut vârsta necesara spre a se putea socoti astăzi martori ai întâmplărilor tulburi din primii ani de după Revoluţie îşi amintesc, fără doar şi poate, ostilitatea cu care a fost primit nu numai de o consistentă parte a noilor politicieni, mulţi dintre ei altoiţi, recrutaţi şi ieşiţi la lumină din rândul mugurilor care de abia aşteptau să înflorească, din rezerva de cadre, din garnitura a doua a PCR, dar şi de nepermis de mulţi români aşa-zişi „de bine“.

Lui Corneliu Coposu i-au fost reproşate şi puse în cârcă atunci multe vini imaginare. Însăşi alura retro, înţelepciunea de sorginte ardelenească moştenită de la cel care i-a fost mentor. Marele Iuliu Maniu de a cărui uriaşă personalitate s-ar cuveni să ne amintim mai mult acum în anul Centenarului. Un Centenar care parcă pentru toţi politicienii de azi, cu atât mai mult pentru guvernanţi, pare a fi resimţit drept un reproş şi o corvoadă. Cum bine spunea Andrei Pleşu în articolul intitulat Moartea şi viaţa lui Corneliu Coposu, apărut în Dilema nr. 149, din săptămâna 17-23 noiembrie 1995, articol reprodus în volumul Chipuri şi măşti ale tranziţiei (Editura Humanitas, Bucureşti, 1996), Seniorul a deţinut „rolul de punte, de reper între democraţia interbelică şi cea post-revoluţionară“, de aici, probabil, şi „efectul coagulant al personalităţii sale în interiorul Opoziţiei“.

Îmi aduc şi acum perfect aminte ceea ce cred a fi fost ultimul interviu al lui Corneliu Coposu. A fost acordat lui Nestor Ratesh, directorul Europei Libere în româneşte, de puţină vreme mutată la Praga. Seniorul făcea în respectivul interviu distincţia şi rafinată, şi clară între ceea ce înseamnă adversarii şi inamicii politici.

Convins până în ultima clipă a vieţii sale de importanţa reconcilierii naţionale, Corneliu Coposu i-a refuzat pe inamici şi şi-a respectat cu seninătate, respect şi răbdare adversarii.

Să ne mire atunci oare că în Testamentul dat acum publicităţii, Corneliu Coposu crede că politica este „o activitate morală ce nu poate fi delimitată de etică şi onestitate“? Ori reafirmarea preţuirii pentru „oamenii cinstiţi şi leali“? Sau refuzul ferm al negocierii principiilor în politică?

Text apărut concomitent pe site-ul contributors.ro şi pe blogul adevărul.ro