De regulă, regimurile de teroare sunt asociate violenţei de toate formele, pentru că acolo ajung, inevitabil.

Teroarea este o metodă de subjugare şi conducere a unei organizaţii sau chiar a unui stat, respectiv a unei întregi societăţi sau naţiuni. 

Un pesedist din anii 1990 era terorizat să se opună lui Ion Iliescu, pesedistul din anii 2000 era terorizat de ideea de a-l contrazice pe Adrian Năstase, un pd-ist din anii 1990 nu l-ar fi contrazis pe „el lider maximo“ Petre Roman, un pdl-ist din anii 2004-2013 ar fi fost terorizat să se opună lui Traian Băsescu.

Există însă şi un alt fel de teroare, pasămite paşnică, fără stridenţe şi fără victime fizice, dar care e la fel de eficientă în subjugarea unei organizaţii sau a unei societăţi. Poate mă înşel, dar în mediul nostru politic şi, poate, chiar în societate, funcţionează un fel de „teroare tăcută“, un fel de linişte grea sub care se petrec tot felul de nedreptăţi şi ilegalităţi, poate chiar şi violenţe, precum în cazul terorii clasice“.

Un pesedist din anii 1990 era terorizat să se opună lui Ion Iliescu, pesedistul din anii 2000 era terorizat de ideea de a-l contrazice pe Adrian Năstase, un pd-ist din anii 1990 nu l-ar fi contrazis pe „el lider maximo“ Petre Roman, un pdl-ist din anii 2004-2013 ar fi fost terorizat să se opună lui Traian Băsescu, de exemplu. Pentru corectitudine, trebuie spus că au fost şi excepţii notabile, nu toate au sfârşit bine politic. Roman s-a opus lui Iliescu şi a trebuit să plece din partid, Severin s-a opus lui Roman şi a trebuit să plece din partidul fondat de Roman etc. Una din principalele trăsături ale PCR, transmisă partidelor post-1989 este incapacitatea de a gestiona ceea ce se cheamă „democraţia internă“, cu largul concurs al unor lideri hiper-autoritari, cu largul concurs al unei „discipline de partid“ înţeleasă simplist, în maniera în care orice critică la adresa unui lider în exerciţiu este văzută ca o „trădare“, ignorându-se că obedienţa într-un context de eroare colectivă conduce o organizaţie spre irelevanţă, în final. Nu, acum nu mă gândesc la PNL de ieri şi de azi... Şi nu mă preocupă excesiv istoria în această pagină, ci ceea ce se întâmplă cu PSD (care are puterea) şi cu noi toţi astăzi şi ceea ce s-ar putea întâmpla treptat.

Oamenii din PSD cu care am vorbit erau mai degrabă terorizaţi de „ordinele şefului“, decât de statul paralel, protocoale şi coduri penale.

Am stat de vorbă, ieri, cu un număr de membri PSD despre stricăciunile grave produse legislaţiei penale din interese personale, dar şi din neştiinţă de carte sau ignorarea „cărţii“, respectiv ignorarea celor care au venit invitaţi la comisia lui Iordache şi au arătat erorile tehnice ale proiectului. În alte cuvinte, nimeni nu contestă dreptul majorităţii de a-şi genera propriile politici publice şi legi, inclusiv în Justiţie şi politica penală, cu condiţia să nu conducă la irelevanţa, pe alocuri, a mecanismului judiciar şi aneantizarea politicii penale, spre bucuria infractorilor mari şi mici, lucrând pe cont propriu sau în bande organizate.

Revenind, mai toţi mi-au spus că înţeleg şi ei că s-a mers prea departe, dar că nu au ce face, „nimeni nu mişcă în front“, ordinele „şefului“ sunt literă de lege. Oamenii cu care am vorbit erau mai degrabă terorizaţi de „ordinele şefului“ (PSD), decât de statul paralel, protocoale şi coduri penale. Teroarea exercitată asupra lor nu se vede, nu se aude, nu face victime „televizabile“, dar are acelaşi efect: ascultarea fără crâcnire, marşul disciplinat către... Exact! Către ce?! Unde poate duce un astfel de aranjament micro-social propagat în societatea mare? În alte cuvinte, ce fel de societate vom avea în câţiva ani (depinde de alegerile din 2019-2020, cât de mulţi) de conducere PSD-Teroare?!

Când fiecare membru al unei organizaţii răcneşte sau şopteşte, după caz, „da, şefu, facem aşa cum spui“, chiar şi atunci când gândeşte „nu e bine deloc ce se întâmplă“, atunci acel membru al respectivei organizaţii este de fapt coautor al terorii.

Din păcate, acest tip de teroare de sorginte politică se întâlneşte cu una deja diseminată ca o micro-subcultură socială în toate ungherele cotidianului contemporan. Câţi directoraşi din birocraţia de stat nu-şi conduc oamenii prin micro-teroare, câţi primari se mândresc cu faptul că la ei în ogradă „nu mişcă nimeni în front“, câţi patroni nu şi-au construit o „mică republică“ condusă cu mână de fier? Am creat, lansat şi condus câteva organizaţii profesionale în activitatea mea privată, am condus vremelnic două instituţii publice şi cunosc importanţa rigurozităţii şi disciplinei ca o pre-condiţie a succesului în orice organizaţie, mică sau mare, dar nu trebuie confundate lucrurile: coerenţa managerială e una, teroarea ca metodă de conducere e altceva. Un manager sau un lider iscusit, indiferent de nivel, stimulează creativitatea şi libera exprimare, teroarea managerială le sugrumă şi consecinţa e compromiterea în final a intereselor organizaţiei şi a celor care cred că o servesc astfel. Şi ajungem astfel şi la partea de „complicitate la teroare“, pentru că adevărul este că ea se instalează cu atât mai uşor cu cât subiecţii sunt predispuşi să o servească. Când fiecare membru al unei organizaţii răcneşte sau şopteşte, după caz, „da, şefu, facem aşa cum spui“, chiar şi atunci când gândeşte „nu e bine deloc ce se întâmplă“, atunci acel membru al respectivei organizaţii este de fapt coautor al terorii.

O adevărată revoluţie în politică ar fi schimbarea acestei culturi păguboase cu una în care disciplina şi rigurozitatea să fie rezultatul unei confruntări reale de idei, prealabile oricărei decizii majore. Dacă toţi membrii PSD cu care am discutat recent s-ar fi ridicat în partid să spună „asta e corect, dar asta e prea mult“, legea adoptată ieri nu ar fi fost (poate) catastrofală pentru siguranţa cetăţenilor.

„Jupâneala“ la toate nivelurile blochează energiile şi ideile bune, dar ea îşi poate maximiza efectele numai prin „tăcerea“ şi „supuşenia“ necondiţionată a „poporului“ (pesdist în cazul de faţă, pentru că la ei e puterea azi), într-o simbioză a unei terori tăcute şi liber consimţite.

Iar dacă vrem să mărim şi planul de discuţie, acest mecanism politic intern bazat pe cuplul „teroare tăcută-obedienţă“ produce lideri incapabili să ne maximizeze interesele în plan extern. Zmeii din urbea noastră dâmboviţeană se metamorfozează de cele mai multe ori în nişte „găini plouate“ când trec graniţa. Pentru că acolo nu e deajuns să vrei, mai trebuie şi să poţi, nu e deajuns să fii „şmecher“, mai trebuie şi să ştii ceva din lumea asta largă, fie măcar şi o limbă străină în care să glăsuieşti „Je suis «Jupân» chez moi!“. Ceea ce ar fi oricum prea puţin, în lumea mare nu ia nimeni în serios un „jupân“ dintr-o ţară pe care o face irelevantă, dar lumea e gata să asculte şi să respecte un om educat, inteligent şi cu simţul măsurii. Ciudat, cum, parcă, o mână invizibilă face ca noi să ieşim la export mai mereu numai cu tigri de hârtie, gata să livreze concesiuni, fonduri suverane şi cine mai ştie ce, numai să rămână acolo unde s-au căţărat. Excepţiile sunt întotdeauna considerate, desigur!