Tehnocraţia – mantaua de vreme rea a democraţiei

Guvernările tehnocrate constituie un intermezzo salutar în mersul obişnuit al democraţiilor constituţionale. Tehnocraţiile apar în vremuri de restrişte, de suspendare a politicii tradiţionale şi au menirea de a rostui o ordine politică încercată fie de crize politice, fie de acutizarea unor probleme economice.

În sistemele constituţionale europene, guvernele tehnocrate pot readuce germenii firavi ai speranţei că politica poate fi altfel. Paradoxul unui astfel de guvern este tocmai faptul că serviciul întru săvârşirea binelui public nu este condiţionat de accesul privilegiat la resurse şi de interese electorale, ci de o loialitate personală pentru comunitatea în care trăieşti.  

Adjectivul „tehnocrat” este folosit în teoria politică preponderent cu o conotaţie negativă – guvernarea tehnocrată se asociază cu deficitul democratic şi ideologic, vidul de legitimitate, abrogarea responsabilităţii şi o personalizare a politicii la nivel înalt. Deloc accidental, termenul „tehnocraţie” apare pe fondul Marii Depresiuni din Statele Unite ale Americii. Chiar dacă a fost marginală, „mişcarea tehnocrată” iniţiată de Howard Scott în anii 1930 a instituit un moment semnificativ pentru evoluţia ulterioară a tehnocraţiei. Propunerea lui Howard Scott, ca oamenii politici să fie înlocuiţi de economişti pentru a trata boala numită Marea Criză, se regăseşte astăzi în imboldul soluţionării crizelor din zona euro prin apel la experţi din aria ştiinţelor „tari”, statistică sau economie.

În spaţiul european, guvernele tehnocrate apar meteoric, în situaţii de criză societală aparent insolubilă. Memoria recentă, mai precis, anii trecuţi de la renaşterea democraţiei în Europa Centrală şi de Est, reţine guvernele premierului italian Mario Monti (nov. 2011 – dec. 2012) şi pe cel al premierului Lucas Papademos în Grecia (nov. 2011 – mai 2012). Mai puţin cunoscute sunt experienţele Republicii Cehe cu actori tehnocraţi, respectiv guvernele lui Jan Fischer (mai 2009 – iunie 2010) şi Jiri Rusnok (iul 2013 – ian. 2014), primul fiind statistician şi, al doilea, economist. Chiar şi pentru observatorul politic avid de informaţie, poate fi o surpriză experienţa celor două guverne tehnocrate ale vecinilor bulgari, respectiv guvernele Plamen Oresharski şi Georgi Bliznashki.

Guvernarea tehnocrată în România cunoaşte recordul de neinvidiat a nu mai puţin de cinci guverne tehnocrate, ceea ce constituie o dovadă covârşitoare a instabilităţii politice post-revoluţionare.

Guvernarea tehnocrată invită la o configurare definiţională însă notele ei specifice nu depăşesc semnul provizoratului, din raţiuni ce ţin de frecvenţa redusă cu care ocupă scena politică. Numim un guvern „tehnocrat” atunci când funcţiile executive sunt preluate de experţi („tehnocraţi”) care nu sunt membri ai unui partid politic, se bucură de o bună reputaţie profesională şi nu sunt legitimaţi prin alegeri ţinute la termen. Alinierea unui guvern tehnocrat pe scena politică reprezintă simptomul cel mai acut de criză politică – încrederea în partide cunoaşte un abis, nivelul de saturare cu metehnele reprezentanţilor atinge un climax sumbru.

Guvernarea tehnocrată în România cunoaşte, potrivit profesorului şi politologului Cristian Preda, recordul de neinvidiat a nu mai puţin de cinci guverne tehnocrate, ceea ce constituie o dovadă covârşitoare a instabilităţii politice post-revoluţionare. Desigur, există rezerve legitime în a considera guvernul Nicolae Văcăroiu un guvern „tehnocrat”, aşa cum a fost prezentat opiniei publice, dar cu aceeaşi reticenţă pot fi privite şi guvernele „tehnocrate” ale lui Theodor Stolojan şi Mihai Răzvan Ungureanu, ambii urmând cariere politice similare relansării ex-premierului Mario Monti ca lider al Scelta Civica, după depunerea demisiei. Guvernul Mugur Isărescu a rămas, deocamdată, singurul exemplu de conservare a neutralităţii asociate profilului tehnocrat, după părăsirea funcţiei politice.    

Impactul unui guvern tehnocrat nu poate fi evaluat prin simple piruete stilistice sau stereotipuri preambalate. The Economist nota, într-un articol despre guvernele tehnocrate din Grecia şi Italia, că liderii tehnocraţi reprezintă soluţia optimă pentru a aduna mizeria lăsată în urmă de politicienii limbuţi, inveteraţi ai intrigilor mărunte. În acelaşi timp, articolul avertiza că nu sunt suficiente integritatea şi mintea limpede pentru a soluţiona problemele trenante ale politicii.

Guvernarea tehnocrată poate fi un laborator al inovaţiei politice, al ancorării politicii în repere de integritate şi decenţă demult uitate. Guvernul tehnocrat se poate transforma într-un şantier nou al politicii, în care cooperarea, transparenţa şi responsabilitatea au potenţialul de a relansa încrederea în mecanismele democratice.

Obligaţia noastră este să nu uităm că politica poate împrumuta şi alt chip, că poate fi fundamental altfel.

(O versiune mai lungă a acestui articol a fost publicată pe siteul Contributors.ro)