Nu de mult, am primit o decizie judecătorească care ne-a oripilat pur şi simplu. Cu toate că cineva ne-a hărţuit luni de zile la rînd şi cu toate că sunt dovezi şi mărturii în privinţa aceasta, judecătorul hotărîse să nu continue acţiunea, deoarece asta ar însemna cheltuirea banilor publici. Nici soţia mea, nici eu nu înţelegem ce bani ar mai trebui să cheltuiască oricine cînd totul este la dosar.

De fapt, nu este vorba despre asta. Este vorba despre mentalitatea publică devenită literă de lege: problema nu există dacă nu vorbim despre ea. Nu contează că ne-a lovit uşa cu piciorul, că a desenat-o pe Noémi străpunsă cu un ac ca pe o păpuşă woodoo, nu contează că ea făcuse atac de panică şi un prieten a trebuit s-o ducă la urgenţe, iar eu, să mă întorc în fugă de la Budapesta - nu contează absolut nimic. Contează doar că dacă încheiem cazul este de parcă l-am fi soluţionat, tăcerea fiind soluţia absolută în România. 

Este o tăcere acoperită mai mereu cu o trăncăneală logoreică, dar este o tăcere vinovată oricum. Vinovată, cinică şi complice.