Între timp, au avut loc evenimente care nu puteau fi anticipate în urmă cu aproape doi ani :

-        Revolta ucrainenilor împotriva preşedintelui Ianucovici şi al regimului pe care îl patrona, începută ca reacţie la refuzul acestuia de a semna Acordul de Asociere cu UE;

-        Anexarea Crimeei şi un interes mai mare al Federaţiei Ruse pentru a bloca iniţiativele de apropiere faţă de UE şi NATO ale statelor din vecinătatea sa apropiată;

-        Alegerile pentru Parlamentul European şi construirea unui tandem nefuncţional la vârful instituţiilor UE: Donald Tusk în calitate de Preşedinte al Consiliului European, european şi atlantist convins, respectiv Federica Mogherini în rol de Înalt Reprezentant pentru Afaceri Externe şi Politica de Securitate, susţinută de socialiştii europeni, cu o atitudine mai degrabă binevoitoare faţă de acţiunile Federaţiei Ruse;

-        Lipsa de interes faţă de extinderea UE, marcată prin absenţa unui portofoliu cu acest obiect în cadrul Comisiei Europene;

-        Regresul interesului faţă de integrarea europeană la Chişinău, odată cu formarea noului guvern Gaburici.

Toate aceste dezvoltări ale situaţiei din interiorul şi exteriorul UE au făcut ca apropierea faţă de Uniunea Europeană a acestor trei state să fie temporizată. Lipsea însă şi lipseşte în continuare un document care să constate situaţia de fapt. Din această perspectivă, opţiunea preşedinţiei letone de a discuta viitorul Parteneriatului Estic a fost una greşită, din două motive. În primul rând, Letonia nu are capacitatea de a negocia cu succes chestiuni divergente la nivelul partenerilor europeni. Preşedintele Andris Berzins este o figură mai degrabă ştearsă prin comparaţie cu preşedinta Lituaniei, Dalia Grybauskaite, care a reuşit să armonizeze multiple opinii diferite în a doua jumătate a anului 2013 când Lituania a deţinut preşedinţia UE. Nici prima - ministră letonă Laimdota Straujama nu s-a făcut remarcată pe plan european de la 1 ianuarie 2015. În al doilea rând, Letonia ar fi putut să aleagă un alt dosar, mai puţin controversat şi să lase reforma Parteneriatului Estic în sarcina viitoarei preşedinţii, cea a Luxemburg. Un stat mic dar cu o putere de negociere mai mare decât Letonia, datorită experienţei în afacerile europene (Luxemburg este în categoria statelor fondatoare ale Comunităţii Economice Europene) dar mai ales datorită orientării actualului Preşedinte al Comisiei Europene, Jean - Claude Juncker, în favoarea unei deschideri mai mari faţă de statele din vecinătatea estică. Letonia ar fi putut apela la formula troicii, aliindu-se cu Italia (ţara care a deţinut preşedinţia UE în a doua jumătate a anului 2014) şi Luxemburg pentru gestionarea acestui dosar sensibil. Nu a ales această opţiune, deşi o avea la îndemână ; o opţiune care a dat rezultate în trecutul apropiat (Irlanda a reuşit astfel deblocarea discuţiilor pe marginea a ceea ce avea să devină Tratatul de la Lisabona) şi care merita încercată.

Traseul european al Republicii Moldova, Georgiei şi Ucrainei

Preşedinţia letonă a încercat, inabil, să pună pe tapet toate problemele care ţin de vecinătatea estică, astfel încât principalele chestiuni asupra cărora nu s-a putut realiza un consens înainte de începerea lucrărilor summit-ului au fost condamnarea fermă a anexării peninsulei Crimeea de către Federaţia Rusă şi referinţa la viitorul traseu european al Republicii Moldova, Ucrainei şi Georgiei. Este ştiut că există două chestiuni asupra cărora nu se poate ajunge în prezent la un compromis între cele 28 de state membre : recunoaşterea independenţei Kosovo şi condamnarea anexării Crimeei. A insista pe acest din urmă subiect sensibil nu face decât să adâncească clivajul între ţările care au o atitudine mai prietenoasă faţă de Federaţia Rusă şi cele care au o atitudine fermă de condamnare a acestui gest. Era indicat să se invoce în permanenţă consensul între statele membre existent imediat după anexarea Crimeei, în prima jumătate a anului trecut, decât să se încerce obţinerea unui nou consens, în contextul în care ţări precum Slovacia, Republica Cehă sau Cipru sunt mai vocale decât la acel moment în a întări necesitatea unor relaţii mai prietenoase cu Federaţia Rusă. În contextul în care statele membre nu au ajuns la un consens cu privire la necesitatea condamnării Federaţiei Ruse pentru agresiunea din Ucraina, şansele de a realiza un compromis pe o cealaltă temă au scăzut inevitabil.

Înainte de începerea summit-ului de la Riga nu s-a ajuns la un consens pe marginea unei propuneri a Secretariatului General al Consiliului European :

In the framework of the European Neighbourhood Policy and the Eastern Partnership, the Summit participants reaffirm the sovereign right of each partner freely to choose the level of ambition and the goals to which it aspires in its relations with the European Union. It is for the EU and its sovereign partners to decide on how they want to proceed in their relations”.

Sunt state precum România, Polonia sau ţările baltice care doresc să fie marcată intenţia celor trei state cuprinse în Parteneriatul Estic de a adera la UE, într-un viitor previzibil. Exprimarea propusă nu include nicio referinţă la cuvântul „aderare”. Desigur, nu se afirmă că aderarea este exclusă dar nici nu este încurajată. Nu se oferă niciun orizont de timp pentru o eventuală aderare. Mesajul transmis indirect printr-o asemenea exprimare este că Parteneriatul Estic rămâne în esenţă ce a fost, aderarea este momentan exclusă, iar Acordurile de Asociere au ca scop europenizarea partenerilor UE şi nu armonizarea regulilor în vederea unei integrări depline.

Statele care susţin o integrare mai rapidă a Republicii Moldova, Georgiei şi Ucrainei au dat impresia de a fi paralizate în faţa acestei propuneri. Niciunul nu a comunicat cum ar dori să arate referinţa la aspiraţiile europene ale ţărilor din Parteneriatul Estic. Nu au existat iniţiative, luări de poziţie în comun. Deşi există un Parteneriat Strategic între România şi Polonia, acesta nu s-a concretizat în susţinerea directă, dincolo de declaraţii, a acestor aspiraţii. Prin susţinere directă se înţeleg gesturi concrete, prin care cauza comună să devină vizibilă. De ce nu au insistat public aceste state pe ideea că orice ţară de pe continentul european are vocaţia să adere la UE, aşa cum au marcat în textele oficiale Părinţii Fondatori ai Comunităţilor Europene? De ce nu a fost posibilă o vizită a miniştrilor de Externe român şi polonez, în tandem, la Chişinău, urmată de una în acelaşi format la Kiev şi Tbilisi, cu singurul scop declarat de a discuta viitorul Parteneriatului Estic? Ce s-a întâmplat cu Grupul de prieteni ai Republicii Moldova la Bruxelles, iniţiativă a României, promovată asiduu de fostul ministru de Externe şi prim - ministru moldovean Iurie Leancă?  Acesta din urmă, după ce a semnat Acordul de Asociere al Republicii Moldova la UE anul trecut, a intrat în opoziţie faţă de actualul guvern de la Chişinău în urma alegerilor parlamentare, accentuând astfel indirect faptul că opţiunea acestui guvern nu mai este atât de categoric pro-europeană.

Istoria recentă ne oferă un exemplu despre ce anume se întâmplă atunci când opinia publică este pro-europeană, iar liderii politici au o altă orientare. Protestele de la Kiev au început după ce preşedintele Ianucovici a refuzat să meargă mai departe în direcţia europeană, ceea ce a dus la sfârşitul sângeros al regimului clientelar pe care îl patrona.

Nu este exclus ca, în cazul unui eşec al summit-ului de la Riga în privinţa unui semnal favorabil în direcţia integrării europene, să se încerce găsirea unui vinovat la Chişinău, Kiev sau Tbilisi, prin ceea ce se poate numi « efectul Ianukovici ».

Mai ales în prima dintre capitale va fi făcută cu siguranţă legătura între lipsa unui semnal pozitiv de aderare la UE la Riga şi lipsa reală de voinţă a actualului guvern de a depune o cerere de aderare. În aceste ţări, în special în Republica Moldova, apropierea faţă de UE este văzută ca fiind singura şansă de a scăpa de sărăcie şi corupţie (chiar dacă opţiunile geo-strategice nu sunt unanime). Lecţia summit-ului de la Vilnius este că opinia publică are capacitatea de a influenţa orientarea pro sau anti-europeană şi nu invers. A fost această lecţie îndeajuns înţeleasă ? Vom afla răspunsul la încheierea summit-ului de la Riga. Motivele de optimism sunt destul de reduse dar nu trebuie subestimată capacitatea liderilor de a ajunge la un compromis favorabil Europei în ansamblu tocmai atunci când existau serioase motive să se creadă că nu se va ajunge la un compromis. În definitiv, înainte de summit-ul de la Helsinki din decembrie 1999 puţini erau aceia care credeau că România va fi invitată la negocieri în vederea aderării.