Strania relaţie a premierului cu neadevărul

Victor Ponta

I don’t wanna be a lawyer, I don’t wanna lie (Nu vreau sa fiu avocat, Nu vreau sa mint) – aşa spunea John Lennon într-un cântec şi e de presupus că el nu a vrut doar să valorifice asemănarea fonetică, din limba engleză, dintre lawyer şi lie, ci şi să exprime un adevăr popular*: avocaţii sunt nişte mincinoşi.

Nu mă ajută nici aptitudinile poetice şi nici limba română ca să găsesc o asemănare fonetică ce exprimă un alt adevăr popular: politicienii sunt nişte mincinoşi.

Acesta nu este, în sine, un lucru rău - mai exact nu este nici rău, nici bun, ci face parte din regula jocului. Eu recunosc dreptul polioticienilor de a minţi, dar afirm şi dreptul nostru, al cetăţenilor, de a-i prinde cu minciuna. Nunaţele care ne interesează pe noi încep dincolo de axioma în sine, aceea că politicienii mint.

Cum mint – frumos sau urât? Cât mint – puţin sau mult? Când mint – rareori, deseori, întotdeauna? De ce mint – ca să facă bine, ca să facă rău sau ca să nu facă nimic? Dacă desluşim corect nuanţele, putem apoi să luăm decizii în cunoştinţă de cauză, care pot merge de la denunţarea făţişă a minciunii până la acceptarea totală a ei, adică la asumarea conştientă faptului că ne lăsăm păcăliţi. Dar astea sunt consideraţii generale, care pot foarte bine să facă obiectul unor lucrări de doctorat, pe cât posibil originale, la facultăţile de politologie sau de psihologie. Să revenim la lucruri ceva mai concrete.

Deşi am convenit că toţi politicienii sunt mincinoşi, din motive care îmi scapă, parcă de nimeni nu s-a lipit mai bine acest comportament decât de Victor Ponta. Nu ştiu dacă aici e meritul adversarilor săi, care i-au atribuit insistent această etichetă („Minte cum respiră”)  până i s-a lipt de frunte, sau e meritul său personal. Sau poate au conlucrat ambii factori.

Iată, nu mai departe decât ieri, Victor Ponta ne-a oferit o nouă probă a relaţiei cu totul speciale ce pare să o aibă cu neadevărul. Şi nu am ales o declaraţie legată de veşnicul său duşman, Traian Băsescu, unde să zicem că scopul îi mai scuză din mijloace, ci o afirmaţie legată de un subiect mai inocent şi oricum convenabil sieşi, în care minciuna era inutilă şi perfect evitabilă - dar uşurinţa cu care i-a venit e remarcabilă.

Informaţia brută, rezultată din ultimul Eurobarometru, e următoarea: 69 la sută dintre români nu au încredere în guvern. Victor Ponta o prezintă invers: 30 la sută dintre români au încredere în guvern. E de bine? Eu zic că da. Ponta adaugă: e de trei ori mai bine decât la guvernul Boc, care avea doar 10 la sută încredere. E de bine? Eu zic că da. E suficient? Ponta zice că nu şi plusează: 30 la sută din totalul populaţiei înseamnă cam 60 la sută dintre cei care merg la vot, deci 60 la sută dintre potenţialii votanţi au încredere în guvern. E adevărat? Categoric, nu!

Ca să ajungă la această concluzie, Victor Ponta schingiuieşte rău de tot ştiinţa numită sociologie şi presupune, abuziv, că absolut toţi cei care au încredere în guvern sunt incluşi în grupul celor care şi merg la vot. Or lucrurile nu stau deloc aşa: sondajele de opinie „distribuie” în mod egal încrederea sau neîncrederea în guvern atât printre cei care merg la vot, cât şi printre cei care nu merg. Şi mă îndoiesc că un politician ajuns în poziţia asta  nu ştie să citească sondajele de opinie.

Şi atunci de ce a făcut-o? Poate că e ca în bancul cu scorpionul care, ştiind că urmează să se înece, înţeapă în mijlocul lacului broscuţa care îl ajuta să treacă de pe un mal pe altul: nu s-a putut abţine.

* „Adevăr popular” = o afirmaţie pe care toată lumea o consideră adevărată, deşi nu a fost niciodată complet demonstrată.