Stop şi de la capăt

Formula des citată a lui Klaus Iohannis – auzită, printre altele, în discursul de validare a alegerilor prezidenţíale la Curtea Constituíonală – merită  mai multă atenţie decăt i s-a acordat până acum, de obicei prin simplă citare.

Ea nu este doar o formulă electorală, nu poate şi nu trebuie să fie uitată după victorie ci este definitorie, cred, pentru toţi cei care l-au votat atât de masiv pe Iohannis ca şi  pentru întreaga Românie de astăzi. Tocmai din dorinţa de-a o înţelege încep blogul sub semnul ei.

Mai întâi, „Stop şi de la capăt“ nu spune acelaşi lucru ca „Punct şi de la capăt“, o expresie adesea utilizată de comentatorii lui Iohannis, dar niciodată de el însuşi. Prin prima expresie nu numai că se refuză continuarea a ce a fost mai înainte – asta spune şi a doua expresie – ci chiar se interzice continuarea, este declarată imposibilă, inacceptabilă. Mai puternică decât a doua expresie, prima rămâne însă în acelaşi timp  rezervată, se mărgineşte la refuz, nu trece şi la polemică, luptă sau învinuire. Este mai curând consecinţa logică a unor constatări de fapt, un îndemn, dar nu un sfat, nici o decizie a cuiva care prin chiar aceasta se erijează în omul momentului.   

Am putea spune că enunţarea ei pune în evidenţă vorbitorul, nu strategul, omul politic, sau partidul din spatele lui. Este o formulă, dacă vrem, meta-discursivă, se referă la cum vorbim, nu la ce spunem. Oprim ce am spus până acum şi vorbim altfel. De ce? Lipsa enunţării unui motiv sugerează evidenţa lui: de ce să mai repetăm ce ştim cu toţii? Cum altfel anume o luăm de la capăt? Nu se spune, termenul sugerează un nou aliniat fără a explica relaţia cu cele precedente.

În toate aceste aspecte şi prin chiar eliminarea prisosului, vorbitorul sugerează însă unitatea de vederi între el şi ascultători. Nu este nevoie de explicaţii tocmai pentru că le ştim cu toţii. Curios, dar extrem de interesant, vorbitorul creează o comunitate de vederi cu publicul nu prin ce spune, ci prin ceea ce pune sub tăcere. El îi atribuie astfel publicului propriile sale reacţii ceea ce este un alt mod de-a spune că el, vorbitorul, întruchipează reacţiile publicului. Nu se mai pune deci problema convingerii şi atragerii acestuia, el este doar unul dintre ei toţi, prin nimic altfel decât ceilalţi. Are dorinţele şi fobiile lui şi nu vrea decât ceea ce vrea fiecine: să facă bine şi în inişte ceea ce pănă acum s-a făcut prost şi cu nesfârşită vorbărie. Un discurs constatativ: gata cu cele declarative de până acum. O luăm de la capăt, dar cu un alt tip de discurs. 

Care? Ni se răspunde doar în termeni pragmatici. „Lucrul bine făcut“ este un obiect, nu un mod de-a vorbi. Iohannis se referă la o atitudine pre- sau post-discursivă, la ceea ce face posibilă apariţia lucrului bine făcut, adică a unei anumite forme de acţiune îndreptată spre producţie de obiecte şi situaţii, nu de comentarii la adresa lor. Producţia, acţiunea, astfel decât discuţia, presupun o bază discursivă implicită, nu explicită. 

Discuţia, dimpotrivă, este un schimb de replici explicit şi acesta creează poate acord, dar sigur şi dezacord, adversitate. Ambele, te ţin prins în trecut. Implicitul le atenuează pe amândouă, te poate face s-o iei „de la capăt“, te deschide la ceva nou, la viitor. Nu-ţi spune „care“ viitor, dar prin chiar această incompletitudine te determină să-l modelezi singur, ori să iei parte la modelarea lui împreună cu alţii.

Formula lui Iohannis nu enunţă deci ideologie, nici program politic, ci spirit civic şi etică în politică. Prin chiar acestea însă, el se situează exact în câmpul discursiv al manifestanţilor din timpul alegerilor. Nu „Jos comunismul!“ strigau românii de la Paris sau Madrid pe 16 noiembrie, precum poate chiar părinţii lor acum 25 de ani, ci „Vrem să votăm“. Şi aceasta este tot expresia unei acţiuni, a unei solidarităţi implicite, nu a unor convingeri politice, din moment ce nimeni nu spunea cu cine vrea să voteze. Dimpotrivă, putem mai curând spune că tocmai faptul că nu au fost lăsaţi să voteze, şi că li s-au făcut promisiuni mincinoase i-a determinat (pe mulţi) să voteze cum au votat, adică împotriva mincinoşilor, adică a (guvernului) lui Ponta.

Iohannis exprimă exact aceeaşi atitudine: el manifestă o atitudine, nu un program de lucru. „Pas cu pas“ va veni şi acesta? Poate că da, poate că nu, sau într-un alt mod decât au venit alte iniţiative politice până acum. Dar mai este ceva.

Iohannis este preşedintele unei ţări, nu un înţelept retras în munţi. Iniţiative vor trebui să vină, dar cum? Omagiul adus Revoluţiei române în chiar prima lui apariţie la Cotroceni este de bun augur. Ce va urma? Şi cu cine va lucra Preşedintele? Cum va exprima politic Iohannis etica lui implicită?