Dragă doamnă/domnule deputat,

Săptămâna aceasta este posibil să fiţi puşi în faţa votului cu cea mai mare miză financiară din istoria parlamentului României: Legea exploatărilor de petrol şi gaze din Marea Neagră - 10 miliarde de euro.

Vă rugăm să citiţi cu atenţie ce votaţi!

Rupeţi-vă o oră din timp pentru a citi articolele de la acest link.

Şi pe ale ziariştilor care au mai abordat subiectul:

Vă rog, de asemenea, să le trimiteţi aceste linkuri şi colegilor dvs.

Legea, în forma în care a trecut prin Senat, este net dezavantajoasă pentru interesele statului român. Iar argumentele cu care ea este susţinută în spaţiul public sunt părtinitoare şi adesea mincinoase.

Domniile voastre, prin puterea suverană cu care noi, alegătorii, v-am investit, sunteţi ultima linie de apărare. Şi dacă nu se mai pot baza pe ignoranţa dumneavoastră, cum s-a întâmplat la colegii din Senat, vor face toate eforturile să vă convingă să votaţi - repede şi fără modificări.

Veţi auzi argumentul că nu ar fi vorba despre bani, sau nu în primul rând despre bani. Este doar o diversiune, sau tactică de negociere în „limbaj business”. Ba e vorba în primul rând despre bani - staţi cu ochii pe ei ca pe butelie!

Cele 200 de miliarde de metri cubi de gaz dovedite până acum, valorează, la preţurile mici de acum, 40 de miliarde de euro. La preţul maxim istoric, ar fi valorat 100 de miliarde de euro. În următorii 20 de ani sau mai mult, preţul e posibil că va mai ajunge acolo, probabil că nu va rămâne tot timpul mare, dar aproape sigur se va mai creşte faţă de cât e acum. O estimare în jurul a 70 de miliarde de euro preţ mediu este un reper rezonabil.

Costurile de exploatare sunt estimate la 15 miliarde de dolari investiţii (CAPEX) şi 6 miliarde de dolari operaţional (OPEX) - deci în total undeva la 20 de miliarde de euro. Rămân 50 de miliarde de euro pentru concesionari. Să zicem că e un scenariu optimist şi că nu vor fi chiar atâţia bani. Poate că vor fi doar 40 de miliarde. Poate că vor fi doar 30. Chiar şi aşa, nu este absolut nimic nerezonabil ca statul să le ceară încă 10 miliarde, partea lui, pe lângă cele 2,8 miliarde pe care le aşteaptă din redevenţe!

10 miliarde sunt bani buni însă şi pentru concesionari, care n-au nici un motiv să-i lase pe masă dacă găsesc fraieri pe care îi pot păcăli altfel. Acţionarii i-ar da afară deîndată dacă ar afla că nu le-au reprezentat interesele în cel mai bun mod cu putinţă, deci că nu le-au maximizat profitul. Un demers perfect legitim. Dar dacă nu le reuşeşte, se vor „descurca” la fel de bine şi fără ei.

„Acţionarii” dvs. suntem noi, cetăţenii. Şi noi ne vom descurca fără 10 miliarde de euro, dar nu la fel de bine. Ar fi de ajuns pentru 1000 de kilometri de autostradă, care înseamnă dezvoltare economică în circumscripţiile dvs. şi mii de vieţi salvate (ştiţi probabil că suntem pe locul în 1 în UE la rata deceselor în accidentele rutiere).

Cadrul de taxare, aşa cum este el acum pentru producătorii de gaze, este perfectibil dar satisfăcător pentru buget. Se plăteşte redevenţă plus o cotă de 80% din ce depăşeşte preţul de 85 de lei pentru un MWh de gaz. Această a doua componentă a taxării, concesionarii offshore o vor scoasă: că nu e corectă, că nu e legală, că aşa ceva este inadmisibil! Au angajat experţi care să susţină asta, au convins funcţionari de-ai statului, au căpătat consens dezinteresat din partea unor experţi independenţi (întrebaţi-i totuşi, pentru orice eventualitate, despre sursele de finanţare!).

Şi, foarte important, dacă eliminaţi taxa offshore acum, ulterior vor pretinde şi cei onshore - Petrom şi Romgaz - să le-o eliminaţi, acuzând că altfel este tratament discriminatoriu!

Suprataxa este, totuşi, principala pârghie de negociere pe care o avem. Nu vă lăsaţi ademeniţi să o scoateţi înainte de a pune altceva în loc, ceva care să aducă statului tot cam atâţia bani. „Hai să ne dăm un termen ca să stabilim mai târziu, dar renunţaţi acum la X” este doar o tactică de negociere clasică, întotdeauna favorabilă celui care o propune. Nu doar în afaceri ci în orice domeniu.

Un exemplu din istoria recentă a diplomaţiei: În anii '60, când ONU stabilea cadrul global pentru decolonizare diplomaţii spanioli i-au păcălit pe cei marocani să transforme negocierile pentru oraşele spaniole de pe coasta africană, Ceuta şi Melilla, în chestiune bilaterală. O uriaşă eroare de negociere - că bilaterală a rămas. În fiecare an cele două părţi se întâlnesc şi se înţeleg că nu s-au înţeles. Asta nu împiedică Spania să ridice pretenţii similare în faţa Marii Britanii pentru Gibraltar... regulile sunt bune atunci când îţi servesc. Noi de care negociatori suntem - spanioli sau marocani?

În proiectul de lege care v-a fost pus pe masă, suprataxa este eliminată din start (art. 18) iar statul se obligă să nu mai impună niciodată nici un alt fel de taxă suplimentară (art. 19) - printr-o procedură fiscală scrisă în limbaj avocăţesc care are acest efect. Întrebaţi-vă şi întrebaţi cine a scris aşa ceva şi de ce!

Sunt multe lucruri în lege care par scrise mai degrabă de avocaţii concesionarilor mai degrabă decât de cei ai statului. Dar la aceste două articole par să fi contribuit şi contabilii!

Despre studiile comparative privind redevenţele, întrebaţi-vă şi întrebaţi de ce ele se limitează la ţările UE şi, chiar şi aşa, de ce lipseşte de acolo Cipru, singurul stat membru într-o situaţie comparabilă şi contemporană cu a noastră (zăcământul offshore Aphrodite, descoperit în 2009, cu rezerve estimate la 140 de miliarde mc de gaz şi de pe urma căruia ciprioţii aşteaptă 7,2 miliarde de euro).

România este pe cale să comită o eroare asemănătoare cu cea din 2004, când a fixat redevenţa la petrol pentru zece ani nu la preţul real ci ca şi cum va rămâne la 20 de dolari barilul. Acum, miza financiară este cel puţin dublă! Măcar din propriile noastre greşeli să fi învăţat ceva!