Pe 1 noiembrie 2013, în România, stat membru al Uniunii Europene de peste un cincinal, o sentinţă de condamnare la moarte emisă de justiţia comunistă este menţinută de către o alta a justiţiei postcomuniste. S-a întâmplat în cazul lui Constantin Răuţă, un fost angajat al fostei Direcţii de Informaţii Externe, care în anul 1974 a cerut azil politic în SUA şi pe care justiţia comunistă de atunci l-a condamnat la moarte. Faptul că omul a trăit în SUA l-a scutit de executarea pedepsei. După cum era şi firesc, căderea regimului comunist trebuia să însemne şi anularea pedepselor pe care justiţia română le-a dat pentru delicte politice. Mai mult, dacă mai era de executat vreo pedeapsă a vreunui „trădător de neam şi de ţară”, aceea nu mai putea fi moartea. Nu s-a întâmplat aşa.

Am mai spus-o şi cu alte ocazii că simpla condamnare a comunismului ca regim criminal a fost un act necesar, dar nu şi suficient. El trebuia să deschidă calea unor gesturi reparatorii: anularea pedepselor cu moartea, repunerea în drepturi a foştilor deţinuţi politici, restituirea cetăţeniei române celor cărora le-a fost luată în mod abuziv, aşa cum este în cazul lui Paul Goma, şi judecarea celor ce s-au făcut vinovaţi de abuzuri în regimul comunist. Nimic din ceea ce era normal să se întâmple nu s-a petrecut.

Pentru a n-a oară, constatăm că statul comunist este încă la post, utilizând moartea ca modalitate de a-şi acoperi abuzurile, până când se va aşterne peste acestea o linişte de mormânt. Şi acest lucru se întâmplă în mai multe forme.

De peste două decenii, dosarele torţionarilor din puşcăriile comuniste au fost ţinute la bună păstrare, aceştia trăind fericiţi până la adânci bătrâneţi, ca nişte „patrioţi” care „şi-au adus aportul” la propăşirea neamului. Între timp, majoritatea dintre ei au murit, fiind îngropaţi în cimitirele eroilor, cu onoruri militare. Au scăpat cu moarte de judecată şi pedeapsă.

Când a început scoaterea la lumina străzii a personajelor precum Vişinescu şi Ficior, vedem că aceştia au primit acuzaţii de genocid, ce nu vor putea fi niciodată probate pentru că din start sunt absurde. Crima era acuzaţia corectă şi nu genocidul, pentru că torţionarii nu au exterminat persoane pe motiv de apartenenţă etnică sau religioasă. Doar odată a avut efect încadrarea aceasta stupidă: în cazul cuplului Ceauşescu. Dar, după momentul emoţional de atunci, când cei doi ar fi fost condamnaţi la moarte şi pentru călcarea ierbii şi ruperea florilor de pe spaţiile verzi, încadrarea nu va mai da roade, pentru că este aberantă. Astfel, în cazurile „ficior-vişineştilor” nu se va întâmpla nimic, pentru că şi ei, ca şi colegii lor răposaţi, vor scăpa de justiţie cu moartea.

Procurorii şi judecătorii care au instrumentat procesele politice au stat şi stau încă liniştiţi. Nu s-a ajuns la ei, ci abia la „ficiori-vişineşti”, astfel încât şi pe ei îi va scăpa de judecată şi pedeapsă tot moartea.

Nici până acum persoanelor cărora statul român comunist le-a confiscat cetăţenia pe motive politice aceasta nu le-a fost restituită de către statul postcomunist. Probabil că cei din categoria lui Paul Goma o vor primi post mortem. Ce discursuri emoţionante se vor ţine atunci de către oficialităţi…!  

De peste două decenii, dosare precum cel al lui Răuţă au fost ţinute prin instanţe, când verdictul nu putea fi decât unul: achitarea. Într-o ţară în care pedeapsa cu moartea a fost abolită, vedem că verdictul este moartea.

Victimele torţionarilor au murit sau încă trăiesc în mizerie, aşteptând să scape cu moartea de umilinţa la care statul român le-a suspus şi le supune. Până când moartea îi va despărţi.

Cât l-ar costa pe statul român necesarele gesturi reparatorii? Cât l-ar costa graţierea celor ca Răuţă, reîncetăţenirea celor ca Paul Goma sau acordarea unor despăgubiri celor pe care i-a distrus în puşcăriile sale (câţi au mai rămas)? Probabil cât nivelul unei şpăgi ministeriale. De ce nu face aceste gesturi? Pentru că nu vrea să-şi recunoască crimele şi erorile, pentru că e ca un bolnav care, pus să-şi ia tratamentul, ţine pilula sub limbă până la plecarea rudelor şi a medicului, după care o scuipă în bideu.

Moartea este valorizată în orice stat prin cultul eroilor. Pe lângă acest act socialmente util, statul român o utilizează pentru a-şi ascunde trecutul criminal. Moartea a fost soluţia pentru eliminarea cetăţenilor incomozi şi tot moartea este soluţia pentru ascunderea acestor acte. Cu moartea pre moarte scăpând.