Statul care şi-a uitat neamul: românii ameninţaţi din Valea Timocului

Românii din Valea Timocului, zid în faţa bisericii din Gorneana pe care sârbii au de gând să o închidă

România este un caz aparte de stat care investeşte imens în minorităţile aflate pe teritoriul său, dar i-a abandonat aproape cu totul pe românii aflaţi în comunităţile istorice. Într-un an, România a alocat mai puţin de 100.000 de euro pentru cei 300.000 de români din Serbia, dar a cheltuit 1 milion de euro pentru activităţile cultural ale celor 30.000 de etnici sârbi din România (în afară de învăţământ sau culte). Şi-a uitat statul român neamul?

Prezenţa de ieri a părintelui Boian Aleksandrovici din Valea Timocului la Bucureşti într-o conferinţă de presă ţinută la Parlament a fost momentul în care am putut să evidenţiem în mod oficial o realitatea tragică: românii din Valea Timocului nu au voie să se roage în limba lor maternă, româna, lucru relatat, de altfel, de Adevărul. Acest lucru se întâmplă într-o ţară care are pretenţia să adere la Uniunea Europeană şi căreia statul român i-a promis sprijinul său în acest sens. Ca răsplată, Serbia îi ameninţă cu închisoarea şi cu închiderea bisericirilor pe etnicii români de pe teritoriul său.

În relaţia dintre state, toleranţa şi deschiderea reprezintă forme de slăbiciune şi de prostie. Să o spunem deschis: România este tratată ca o ţară proastă pentru că dă la toată lumea, împarte tot ce are, dar ea nu are pretenţii să primească nimic în schimb, nici respect, nici protecţie pentru etnicii români, şi, în general, nicio formă de reciprocitate!

România este singurul stat european care permite ca etnicii săi să fie marginalizaţi, hăituiţi şi în cele din urmă desfiinţaţi în statele vecine. Şi nu pentru că ne-am simţi vinovaţi cu ceva. Dimpotrivă, statele care îi prigonesc pe românii de pe teritoriul lor sunt foarte atente ce facem noi cu minorităţile lor în România. Iar noi facem: şcoli, centre, le retrocedăm şi ce merită şi ce n-au avut, le dăm parlamentari şi bani grei pentru activităţi culturale de menţinere a identităţii. Ce primesc românii în schimb, şi nu doar în Serbia, ci şi în Ungaria, Bulgaria sau Ucraina: închiderea şcolilor, negarea existenţei, ocazional ameninţări, inventarea de alte identităţi pentru a li se pierde urma (promovarea identităţilor false istoric de ”vlah” în Serbia şi de ”moldovean” în Ucraina reprezintă exact aceeaşi metodă de a reduce numărul real al membrilor comunităţii româneşti din aceste ţări).

Pe de o parte, ne întrebăm dacă statul român şi-a uitat neamul aflat, nu din vina lui, în afara graniţelor, şi de aceea ajută statele din preajmă să le şteargă urma din istorie. Pe de altă parte, de unde atâta ură şi dorinţă de anihilare a identităţii româneşti de la toate ţările cu care ne învecinăm, când comunităţile româneşti nu au ridicat niciodată pretenţii de autonomie sau separatism? De unde deducem că, în relaţia dintre state, toleranţa şi deschiderea reprezintă forme de slăbiciune şi de prostie. Să o spunem deschis: România este tratată ca o ţară proastă pentru că dă la toată lumea, împarte tot ce are, dar ea nu are pretenţii să primească nimic în schimb, nici respect, nici protecţie pentru etnicii români, şi, în general, nicio formă de reciprocitate!