Statul de drept apărat cu arme second-hand

Miercuri, la Adevărul Live, senatorul Mircea Geoană afirma un lucru deosebit de grav: de la mineriadele din 1990, nu a mai asistat la o asemenea izolare a României. Este grav pentru că are dreptate.

Din nefericire pentru noi toţi, aşa stau lucrurile, iar decontul este pe măsura situaţiei. Vom începe să-l simţim imediat după publicarea concluziilor raportului MCV din această lună, redactat deja în liniile sale fundamentale, trimis către cancelariile europene şi, evident accesat de partenerul transatlanic.

Dacă ceea ce am văzut şi eu rămâne ca formulare şi concluzii finale (adevărat, am citit o formă intermediară care circulă acum pe culoarele puterii din Bruxelles), atunci chiar va fi de rău. În ochii analiştilor europeni şi nu numai, problema esenţială cu care se confruntă România este existenţa statului de drept, în formula sa funcţională, solidă şi garantată prin toate mijloacele de protecţie necesare.

Este cumplit de grav că am ajuns ca atenţia europeană şi a colegilor americani să se focalizeze pe acest aspect. De ce? Pentru că dacă până acum, aum fost criticate diverse neajunsuri în domeniul justiţiei (dar şi consemnate progrese atunci când a fost cazul, cu o meticulozitate contabilicească demnă de remarcat), de data asta nimic nu mai contează. Aceasta deoarece, din clipa în care discuţia ajunge la domeniul respectării de către un stat membru a principiilor statului de drept, se atinge zona hiper-sensibilă a centrului de putere a UE, cel pe care se bazează însăşi legitimitatea sistemului. În logica europeană şi trans-atlantică, peste o asemenea discuţie, dincolo de o asemenea acuzaţie, nu mai există ceva mai grav sau mai important.

Existenţa statului de drept a fost criteriul cel mai important analizat cu minuţie pe parcursul procesului de aderare. Pe baza constatării că există un stat de drept funcţional, expresie a unei democraţii consolidate, s-a decis semnarea Acordului de Aderare al fiecăreia dintre noile ţări candidate. Pe linie de consecinţă, apariţia unei probleme majore în această zonă, în oricare dintre ţările membre, constituie o problemă la nivel de sistem UE şi declanşează activarea automată a tuturor mecanismelor politice de protecţie.

În cazul României, semnalele vin consecvente şi concertate la cele mai înalte nivele ala statului: Preşedintele ţării a denunţat în numeroase rânduri atacuri grave la adresa statului de drept, vorbind chiar despre o tentativă de lovitură de stat cu mijloace parlamentar; Primul Ministru al României a acuzat existenţa unui proces politic (asimilat cu cazul Timoşenko din Ucraina) în cazul condamnării fostului Prim Ministru Adrian Năstase; Parlamentul României a produs dramaticul şi ruşinosul episod din “marţea neagră”. Acum, Consiliul Superior al Magistraturii din România, este obligat să demareze o anchetă în regim de urgenţă privind veridicitatea acuzaţiei lansată de Primul Ministru, rostogolind şi mai departe scandalul, indiferent de rezultatele demersului. Şi, evident, lucrurile sunt departe a se opri aici.

Situaţie în care încep reacţiile comunităţii europene şi euro-atlantice. Dacă europenii vor riposta într-o primă fază prin Raportul MCV, americanii o trimit rapid la Bucureşti pe doamna Victoria Nuland, secretarul de stat adjunct, pentru a discuta despre funcţionarea statului de drept în România. Considerând că momentul de criză este maxim, exact aşa cum au făcut-o în 2012 când escaladarea situaţiei era similară şi părea să ducă la o posibilă explozie majoră.

Cum reacţionează România? Dual, cum îi este obiceiul şi ştiinţa. Aşa cum a făcut-o de atâtea ori şi, pesemne, o va face şi de acum înainte.

Pe de o parte, un discurs dur al demnităţii naţionale lezate şi al nevoii de a răspunde decis şi hotârât unor acuze considerate ca neîntemeiate şi injuste. Arătându-le că suntem bărbaţi adevăraţi şi ne-am săturat să fim trataţi ca o ţară de mâna a doua, că avem şi noi demnitatea noastră, că gata cu plecatul capului şi, în general, o să le arătăm noi ce putem, ce mama lor...

Uite un exemplu în reacţia opărită a Excelenţei Sale domnul Gyorgy Frunda, consilier al Primului Ministru Victor Ponta pe probleme juridice, minorităţi şi relaţii internaţionale, deci omul ales de premier ca maximum de competenţă naţională în domeniu. Şi iată ce spune: 

Mi se pare puţin cu un aer de superioritate, ca şi cum ar vorbi dirigintele cu elevii. E normal, trăim într-o lumea globalizată, facem parte din sisteme strategice de apărare, dar ce ar fi dacă spunem ca am merge noi în SUA să verificam situaţia condamnărilor la moarte, care contravine tuturor convenţiilor internaţionale.

Poate, veţi zice că foarte bine le-o spune pe şleau, căci ce au ei să vină în control în România, de ce trebuie să ne dea note, de ce să ne umilim aşteptând calificative şi critici de la toţi, bine că ne-am trezit la viaţă şi am dovedit că avem coloană vertebrală. Poate chiar ar fi de acceptat şi o asemenea poziţie dacă aceasta ar fi linia politică unitară a guvernului ales democratic de către români, cu legitimitatea acelei fabuloase majorităţi parlamentare de peste 70%.

Numai că, dincolo de principii, realitatea vine să schimbe rapid pachetul opţional românesc. Şi nu numai la nivel politic (veţi vedea cum vor evolua declaraţiile în următoarele ore), dar şi la cel practic. Acolo unde apare evident discursul dual, acela pe care l-am practicat fără jenă, crezând cu uimitoare naivitate că toţi ceilalţi sunt proşti, orbi şi surzi.

Aşa se face că, în paralel cu discursul prin de vânoasă şi învârtoşată bărbăţie al Primului Ministru şi consilierului său pe probleme internaţionale, un membru ilustru al guvernului condus de E.S. Victor Ponta, domnul Mircea Duşa, ministrul Apărării Naţionale, iese să vorbească, fericit şi mulţumind din toată inima, partenerilor americani că poate se milostivesc în spirit creştin de starea dezastruoasă a Armatei române şi să ne dea ceva din armele pe care, altfel, ar vrea să le arunce după retragerea din Afganistan. De ce să le arunce, Doamne iartă-ne? Lasă, mamă, că sunt taman bune pentru noi, exact ce ne trebuie pentru ca, alături de ce vor fi să fie avionele americane tot second-hand, să completeze panoplia ofensivă a unei armate europene membră în NATO şi altfel doritoare să fie băgată în seamă pentru a intra în componentele operaţionale ale viitoarelor Battlegroups ale armatei europene.

Păi, chiar aşa, doamnelor şi domnilor, noi ce vrem de fapt ? Ori am semnat fără obiecţii protocoalele de aderare la NATO şi UE (inclusiv cele privitoare la instituirea MCV) şi atunci ne asumăm toate consecinţele în integralitatea lor, ori vrem altceva, continuând acea democraţie incipientă binecunoscută, formulare de care, vă amintiţi, am râs cu superioritate...

Uniunea Europeană, ca şi spaţiul euro-atlantic, se ţine, cât se mai ţine, exact pe aceeste mecanisme comune de evaluare, reacţie şi comportament în plan politic. Ştiam ce va fi, atunci care-i problema ? Nu ştiam ce va fi, am acceptat un statut fără să cuantificăm exact angajamentele şi modul în care le putem îndeplini, atunci iarăşi problema e a noastră şi nu a lor. Devine, ca acum, şi problema lor, încă una foarte mare, când trebuie să evalueze o situaţie de anormalitate în cazul nu al unei terţe ţări, ci a unui Stat Membru.

Aici suntem, asta este problema. Iar bâlciul de-abia se deschide. Până în fine de ianuarie, Raportul MCV va deveni public şi va fi în mod necesar instrumentalizat pe plan politic, intern evident, dar şi extern în toate campaniile pentru europarlamentare. Atunci când, pentru a se continua cercul vicios, citarea României se va face la capitolul “aşa nu”. Cu repercurisuni pe ce înseamnă credibilitatea ţării ca partener internaţional, cu efecte pe pieţele financiare şi mai ales pe apetitul investiţional...Dar, în definitiv, de ce n-am merge curajos pe ideea strălucită formulată de consilierul Primului Ministru şi vom aproba prin vot unanim al Parlamentului României reunit în sesiune de urgenţă, o comisie de anchetă pe care s-o trimitem noi în SUA să le arătăm cum stă treaba în domeniul respectării drepturilor fundamentale ale omului şi respectării statului de drept?

Caz în care chiar nu ştiu cât de mare ar fi grădina Domnului pentru a-i încape pe toţi ai noştri cu ştiinţa lor de carte, atoate dărâmâtori şi mergând făloşi pe o punte care este sprijinită într-o parte de un reazăm de ceaţă...